Categories
Luminile Umbrei

Intalnirea misterioasa

Lumina lumanarilor si umbrele generate pe pereti ii jucau feste. Creau forme ce aduceau franturi de amintiri in mintea lui.
Pata marunta de vin de pe fata de masa, se uscase deja iar paharul facuse o coaja rubinie pe fund lasand idea de vechi si bun sa se propage mai mult prin el laolalta cu elixirul sangeriu.
In incaperea din subsolul casei vechi unde se afla mirosea a butoi de stejar semn ca multi ani aici fusesera depozitate licori bahice nobile.
Caramizile din arcade erau roase pe margini iar un meserias le slefuise de curand… insa nu prea mult… pentru a pastra izul definitoriu de pivnita!
Prin colturile de jos ale incaperii fusesera asezate lumini galbene si palide doar cat sa completze lumina si caldura emanata de lumanarile asezate pe mese.
…………………..
Asadar un cadru vechi si intim in care un suflet astepta dupa ani de zile un alt suflet sa savureze impreuna un pahar de vorba si vin. Un schimb de cuvinte la fel de firav precum era flacara lumanarii. Dupa vreo trei ore si inca vreo trei sferturi de ceas de asteptare se apropie de masa la care statea el si isi baga usor mainile in parul lui ciufulit. El sorbi din paharul in care isi mai turnase intre timp inca un deget si jumatate de vin fara sa se intoarca. Sopti doar trei cuvinte cu ecou ce se amestecasera cu pianul din fundal.
Mi-a fost dor!
Si mie! Sopti si ea luand loc in fata lui.
In lumina difuza a lumanarii ii iesea in evidenta rosul inchis al rujului de pe buze. La gat ii atarna o cruce din argint de dimensiune medie in centrul careia statea incatusata o piatra pretioasa ce oglindea toata suita de lumini din incapere. Doi nasturi descheiati la camasa eliberasera toate simturile privitorului. Pielea bronzata vorbea despre oarecare dupa-amiezi insorite petrecute in locuri cu aer sarat vapoare si pescarusi. O privi indelung insa nu-si dadea seama daca cei cinci ani in care nu se vazusera au produs vreo schimbare. Era la fel. Emana aceasi energie si un voal de mister inexplicabil.
…………………
Au povestit aproape doua ore despre chestii generaliste fara sa intrebe vreunul… macar un lucru concret despre prezentul celuilalt. Aceleasi filozofii eterne pe care le dezbateau cu patos de cate ori se vedeau. Se bucurau efectiv de timpul petrecut impreuna. Chiar daca asta se intampla la cativa ani distanta… de fiecare data!
La un moment dat undeva de dupa usa mare de lemn de unde se ivea din cand in cand ospatarul… se auzi un vas spart pe podeaua de piatra. El se intoarse cu privirea in directia respectiva si zabovi cam doua secunde. Cand se intoarse… ea disparuse. Nu mai era nici in incapere. In urma ei se mai simtea parfumul si se mai zareau urmele buzelor pe paharul gol. El zambi si dupa cateva secunde in care isi clatina capul, scoase o bacnota si o arunca intre pahare. Pe drum spre iesire spuse incet fara sa-si dea seama ca o face cu vocea si nu in gand…
„Peste alti cinci ani… poate”

Cristian Greger
Fragment „Intalnirea Misterioasa”

Categories
Luminile Umbrei Motivational Opinie

Dincolo de cuvinte

Vorbe! Zi de zi ne perindam printr-o sumedenie de discutii legate de ceea ce facem, de barfe cu nonsens, de idei generate de unii si transmise din gura-n gura de oamenii din anturajele noastre.

Citim ziare, reviste, carti, internetul si peste tot sunt insirate cuvinte, vorbe, expresii si iar cuvinte peste cuvinte intr-un amalgam etern ce reprezinta informatia. Mai mult sau mai putin importanta.

Daca la inceputurile umanitatii exista un numar mic de cuvinte ce probabil aveau legatura cu activitatile din cadrul familiilor, triburilor, gintilor… in timp, in functie de zona si de acceleratia pe scara evolutiva s-au nascut zeci de mii de sunete modelate si asociate cu diferite „chestii”. Incepand de la cele mai rudimentare nevoi pana la cele mai adanci emotii.

Cuvintele sunt modul omenirii de a transmite tot ce genereaza creierele noastre. Cuvintele explica tot ce ni se intampla si daruiesc celor din jurul nostru senzatii… Comunicarea a fost mereu unul din principalele motoare ale evolutiei speciei noastre.
Insa am ajuns in stadiul in care cuvintele sunt mai mult decat sunete asociate obiectelor, actiunilor ori trairilor.

Odata cu aparitia scrierii cuvintele au devenit unelte, au devenit arta, au devenit muzica, au devenit invataturi sau politici si modul de a transmite foarte mult. Cuvintele au devenit scripetii ce sustin dezvoltarea noastra ca indivizi intr-o societate guvernata de comunicare!

Insa… in ziua de azi puterea cuvintelor este atat de mare incat trebuie sa te intrebi mereu: ce se afla dincolo de cuvinte ?

Un scop!

Practic in spatele fiecarui enunt incropit din cuvinte alese… cu grija sau fara… exista un interes.
Cand deschizi gura vrei ceva! Vrei ca cel de langa tine sa inteleaga ceva, vrei ca cel de langa tine sa faca ceva sau pur si simplu sa simta ceva!

Si este ciudat cum dependenta asta de vorbe ne-a acaparat de tot! Cuvintele sunt cele care ne marcheaza, cuvintele ne descriu si ne definesc, cuvintele ne fac sa explodam in mod pozitiv sau negativ… cuvintele ne mangaie si tot ele ne palmuiesc uneori. Cuvintele ne condamna si ne salveaza. Cuvintele sunt cele ce scot din noi tot ce este mai bun si tot ce este mai rau!

Depindem in proportie covarsitoare de cuvintele din jurul nostru!
Uneori ne pasa ce spun altii mai mult decat ce ne trece noua prin materia cenusie!
Alteori nu vedem realitatea din spatele propriilor noastre cuvinte!

Si ca sa ajung si la concluzia acestui post si sa reusesc sa sorb inca o gura fierbinte de cafea in dimineata asta guvernata de „vorbe”:
Dragii mei… cuvintele sunt doar cuvinte!
Dincolo de cuvinte stau FAPTELE!
TACE SI FACE nu e doar un proverb!

Sa fiti iubiti!
Cristian Greger

Categories
Gand Luminile Umbrei

Puterea unui zambet – Aripi de inger

Dupa alungarea lui Adam si Eva din Rai omul… a fost condamnat sa simta toate greutatile vietii. Sa simta si durere si tristete si dezamagire, sa caute mereu sa inteleaga lucrurile si sa descopere… Sa evolueze. Insa Dumnezeu incropase felul asta de existenta drept o pedeapsa. Omul devenise coplesit de negativitate odata cu muscatura din marul cunoasterii.
Dar unul dintre ingerii sai, ce a vazut cata tristete poate exista in felul de a fi a omului… si-a spus ca trebuie sa echilibreze lucrurile. Si-a rupt toate penele din aripile lui imaculate intr-un sacrificiu incredibil… si le-a raspandit peste omenire!
Si fiecare pana, fiecare fulg sau puf marunt, a ajuns in sufletul cate unui om. Iar de aici magia si puritatea aripilor s-au transformat in zambete. Pe care omul le afiseaza ori de cate ori simte si partea luminata a conditiei sale eterne.
Asadar zambetele erau darul pur al acestui inger catre fiecare omulet de pe pamantul asta mare!

Nu am de gand sa va astern aici toate caracteristicile stiintifice ale zambetului. Pentru ca nu este nevoie. Insa am sa va spun cateva lucruri pe care poti sa le spui afisand doar un simplu zambet. Fara a avea nevoie de alte cuvinte!

Poti spune Multumesc! Ori cu placere! Sunt Fericit! Sunt bucuros!
Poti spune „Frumos” privind o opera de arta! Sunt incantat sa te cunosc!
Poti spune Te plac! Bine te-am regasit! Am o idee!
Poti spune „descopera-ma”! Am reusit! Cauta-ma!
Am trecut si peste asta!
Poti spune „Te iubesc”! Te ador! Esti viata mea!
Poti spune Ma simt special! Poti spune sunt mandru!
Sunt parinte!
Lista poate continua dar cel mai important este ca poti spune efectiv „zambeste si tu!”

Pentru ca de fiecare data cand zambim trecem barierele normalitatii noastre si daruim la randul nostru din magia aripilor acelui inger celor din jurul nostru!

Incercati sa va inchipuiti o lume in care nimeni nu zambeste!
Teribil!

Apoi incercati sa va inchipuiti o singura zi in care fiecare om pe care-l intalnesti… zambeste! ūüôā
Mult mai bine nu-i asa?

Iar partea frumoasa din viata noastra este ca in orice moment, oriunde am fi, orice am face si oricare ar fi oamenii din jurul nostru… putem gasi in interiorul nostru o infinitate de motive pentru a zambi! Iar puterea unui zambet nu ne poate schimba doar pe noi insine ci intreg universul!

Iar acum cautati cel mai apropiat om si oferiti-i un zambet!
Zambiti si sa fiti iubiti!
Cristian Greger

Categories
Luminile Umbrei

Gaseste-ti timp sa redescoperi lucrurile care te faceau fericit odinioara!

Deseori ne gasim pierduti in amintirea unor momente unice. Acel fel de clipe in care eram cu adevarat fericiti facand anumite lucruri. Si zambim cu ochii incetosati iar pe retina noastra se deruleaza, ca intr-un film vechi cu zgarieturi pe banda video, clipe de neuitat… nascute din nimic. Nascute din nebunia aia frumoasa de pustani ce pretuia alte senzatii, alte idei si alte lucruri.

Insa odata ce revine „sharful” privirii… lasam in urma amintirile si ne adancim si mai mult in ceea ce avem si facem acum. Revenim la maturitatea noastra extrema ce nu face altceva decat sa ne rapeasca simplitatea cu care reuseam sa ne satisfacem nevoile.

Sa ne intelegem… asta nu inseamna ca acum nu suntem fericiti. Doar ca din pacate am ajuns sa ignoram lucrurile astea marunte din copilarie sau din adolescenta ce ne bucurau atat de mult. Tocmai de asta mi-am zis in dimineata asta sa ascult sfatul colegei Bianca si sa subliniez macar o parte din „chestiile ce ma faceau fericit odinioara”. Chiar daca sistemul de valori se schimba odata cu varsta fiecare om isi aminteste cu placere de ele. Poate ca postul asta ne va impinge sa redescoperim acele clipe.

Poate ca nu e posibil… Insa cine nu-si aminteste cu placere de sunetul de chitara raspandit prin parcuri si de glumele adolescentine din gasca de prieteni cu care ne faceam veacul?¬† Cine nu-si aminteste de plecarile in excursii cu cortul… programate cat ai clipi pe vreo terasa ieftina? La 9 seara povesteam cum ar fi sa… iar la miezul noptii aveam tren si ne gasea rasaritul cu o gara inainte de destinatia finala.

Cine nu-si aminteste povestile de groaza spuse in jurul focului de tabara sau visele pe care le impartaseam intinsi pe cate o patura sub cerul instelat in noptile fierbinti de vara?

Cine nu-si mai aminteste de oracolele din timpul scolii… ca tot s-a adus in discutie subiectul in foisorul de la Kanal D? Cine nu pastreaza desenele colorate facute in bancile liceului si cine nu-si mai aminteste de jocurile copilariei din jurul blocului? Frunza, sapte pietre, ratele si vanatorii… Mai stiti cazematele facute din zapada? Sotronul, catapultele, bani la groapa sau tevile cu cornete? Prastiile din sarma groasa? Telefoanele facute din ata si cutii goale de inghetata?

Sa ridice mana cine a avut jurnal! Bun! Sa ridice mana cine a cautat jurnalul asta al vreunei domnisoare pe la chefurile organizate de ziua ei! ūüôā¬† Sa ridice mana cine a scris scrisori anonime de dragoste! Iar acum sa vedem cine zambeste cand spun „imi accepti prietenia?” ūüôā

Cand vreodata vom mai porni sa exploram orasul natal? Cand vom mai avea curajul si timpul sa intram in toate cladirile vechi si parasite? Cand vom mai avea timp sa plecam pe drumuri de munte cu 30 de biciclete… Sau sa legam intre ele 10 saltele pe vreun lac ? Cand oare ne vom mai da cu camera pe rau? Cand vom mai face o liana deasupra unei garle pentru a ne balansa ca idiotii cazand in apa murdara? Cand vom mai merge la teatru doar ca sa ne facem de cap in ultimul rand? Cand vom mai face poze la apus sarind de pe ponton?

Oare vom mai construi vreodata adevarate opere arhitecturale din piesele de remy? Vom mai face castele din cartile de joc? Oare vom mai prinde dupa-amiezi insorite pe cea mai inalta creanga a stejarului din varf de deal?Sau mai stiti apa rece a lacului cand fugeam pe furis la scaldat nocturn? Vom mai construi vreodata un adapost din crengi in padure?

Poate ca unii mai fac o parte din lucrurile astea… altii le-au uitat cu desavarsire…¬† Oricum ar fi macar odata la cativa ani ai putea sa gasesti timp¬† sa redescoperi macar o parte din locurile si lucrurile care te faceau fericit odinioara! E hrana pentru suflet!

Sa fiti iubiti!

Cristian Greger

 

Categories
Luminile Umbrei

Intr-o alta viata am fost Voce

Stare!
Nu puteam sa inteleg nimic din ce ma inconjura.
Era unul din acele momente in care nu stiu daca sunt viu sau ma scurg pe fiecare carte din biblioteca si pe marginile sfesnicului de pe raft… ca o fantoma de ceatza.
Simteam totul ca o rana deschisa dar fara locatie. Nu stiam ce ma doare. Inima? pieptul? constiinta? dorinta? oasele? ochii? Habar nu aveam … dar parea ca ma doare. Simteam ca s-a rupt ceva din mine.

Ceva lipsea!
Cautam prin incaperea mea plina de vechituri ceva sa-mi aduca zambetul pe buze. Am pipait tabloul vechi cu familia aceea rupta din filmele primitive, am rasfoit carti neatinse de mult, am aprins betisoare si lumanari, am simtit raceala argintului din vitrina, am simtit creionul apasand pe hartie… Ba chiar mai mult am plans si am cautat in fiecare lacrima acel ceva care sa ma faca sa-mi revin.
Am ras fals sperand ca asta imi va alina durerea, am incercat tot. Nu am gasit nimic.
Apoi am sapat in imaginatia mea.
Si am gasit.

O idée.
Intr-o alta viata am fost  Voce …
Si am descoperit asta intr-un cufar plin cu obiecte, persoane, fiinte si idei.
Intreg cufarul acesta cu idei despre ce am fost intr-o alta viata, e plin de feŇ£e, de notiuni, de animale domestice sau salbatice.. de instrumente muzicale sau obiecte fel de fel, de case sau cladiri ori de colti de fildej, diamante si rubine, de plante ce cresc pe malul apelor sau arbori ce isi inalta coroanele in varf de munte.
Si cu o dorinta extrema de autocunoastere rascolesti sa cauti ce ai fost tu in viata precedenta.
Ma gandeam ca ar fi trebuit sa simt ce am fost! Dar nu ma misca nimic din toate cele de mai sus. Pana cand‚Ķ intr-un colt, pazita parca de intunecime si acoperita de praf am gasit ‚ÄúO voce‚ÄĚ. Am luat-o in palmele stranse caush si i-am spus emotionat la maxim… eu intr-o alta viata am fost TU. Am fost o voce.

Ea mi-a raspuns avand ca fundal sonor o melodie rupta dintr-o cutie muzicala :
– Partea frumoasa este ca in viata asta esti aceeasi Voce. Ti-a fost sortit sa fii in doua vieti acelasi lucru. O Voce.

Si in sfarsit am zambit! ūüôā

Cristian Greger
(2008)

Categories
Luminile Umbrei

In cautarea clipei eterne

Suntem mereu in cautarea clipei eterne.

Momentul acela in care tot ce stim si cunoastem ca fiind natural, obisnuit sau posibil… dispare! Iar timpul sta in loc. Pentru putin… dar cu valoare inestimabila!

Vorbim despre reusita, vorbim despre implinire si despre clipele ce ne raman desenate in minte pentru toata viata. Intocmai primelor timbre dintr-un clasor a caror cerneala se duce, dar valoarea le creste odata cu anii. Intocmai precum un vin bun pastrat decenii pe un raft pentru ca apoi sa-ti bucure papilele gustative si sa-ti lumineze imaginatia.

Nu! Nu vorbesc aici despre finaluri! Ci despre etape. O lista de virgule, rasfirate prin timp, ce ne face sa razbatem cu un tel prin viata ce ne-a fost daruita.

Vorbesc despre absolutismul unui banal prim sarut, despre clipa in care ai realizat ca iubesti, ori despre un zambet ce ti-a schimbat viata.
Vorbesc despre clipa in care ridici un trofeu deasupra capului ca incununare a mii de ore de truda!
Vorbesc despre zambetul unui om de stiinta care descopera ceva important. Ceva ce marea majoritate nu e capabila sa inteleaga dar extrem de important pentru omenire.
Vorbesc despre atingerea panglicii de catre alergator la olimpiada, vorbesc despre clipa in care fluturi un drapel stiind cati compatrioti ai facut fericiti.

Vorbesc despre clipa in care ai pus un inel pe degetul cuiva sau despre clipa in care ti-ai strans pentru prima data copilul la piept.
Vorbesc despre clipa in care te-ai indragostit de muzica sau de dans iar timpul a dezvoltat perfectiunea acelei clipe lasand talentul si sudoarea sa creasca precum un bulgare de zapada, transformand acea virgula intr-o chestie ce-ti aduce atat de des satisfactie.

Vorbesc despre secunda in care ai luat decizia „aia importanta” ce ti-a schimbat viata in mai bine. Vorbesc despre clipa in care ai sarit in trenul vietii ce te-a purtat prin alte locuri si de momentul in care ai ales cea mai buna varianta!

Ne nastem cu un scop blurat iar pe tot parcursul vietii noastre intalnim aceste virgule ce limpezesc esenta fiintei noastre. Din afara unele virgule par mici… insemnate doar tie…¬† altele imense… pentru toti semenii tai. Toate insa sunt clipe eterne. Amintirea lor ramane in noi pana la ultima rasuflare si cine stie… poate dainuie prin altii mult timp dupa ce ne-am stins. Traim… in cautarea clipei eterne!

Cristian Greger

Categories
Luminile Umbrei

Zbor

Mi-am impreunat buzele si am suflat. S-a stins flacara lumanarii lasand in camera izul specific si fum usturator. Se combina intr-un mod placut cu vantul ce adia pe fereastra deschisa… iar ploaia marunta si razleta ce se mai auzea din cand in cand rapaind pe tabla casei vecine contribuia si ea la aroma somnifera ce avea sa ma impinga in lumi atat de minunate.

Brusc m-am vazut singur pe o stanca. As fi spus atunci ca e mult prea periculos sa stai pe marginea ei. Dedesubt se auzeau tunetele marii. Valurile se izbeau puternic de baza stancii lasand bulbuci si spuma in urma… poate pentru a spala tot ce se afla in adancuri. Eram imbracat intr-o camasa subtire si plapanda … atat de plapanda incat imi era teama ca la prima rafala puternica de vant se va nimici cu totul.

Eram descult iar piatra rece si umeda imi zbarcise calcaiele.
De ce sunt aici? M-am intrebat… si m-am intors sa cercetez locurile.
Era o insula foarte mica si inalta, cam ca cele din nordul Europei doar ca vegetatia nu se potrivea deloc cu ce stiam eu ca ar trebui sa fie…
Si totusi ce caut eu aici? rasuna intrebarea cu ecou indepartat…

Undeva … in josul stancii pe un unghi imposibil crescuse un pin. Iar anii si pozitia incomoda in care se afla il chircisera atat de tare incat trunchiul ii semana cu un sarpe incolacit. Mirosul marii si al algelor se simtea extrem de puternic in nari… Il aducea vantul si-l indesa pana in adancul creierului parca vrand sa-ti spuna fortat ca esti in mijlocul naturii.

Am facut cativa pasi prin iarba inalta si s-au repezit spre mine cativa pescarusi jucausi. Se roteau in jurul meu reusind sa ma ameteasca. Aveam impresia ca-mi spun ceva, ca-mi explica tainele lor, tainele aripilor. Am zambit maiestuos realizand ca visez. Am intins bratele si mi-am spus cu voce soptita:  Visez… deci e posibil… stiu si pot sa zbor .

Am sarit si am cazut ca un prunc ce se ridica prima data in picoare. Am incercat din nou si m-am mentinut cateva secunde in aer. Am cazut iar, dezamagit, dar pescarusii se roteau in continuare in jurul meu, lasand sa se simta aerul umed si mirosul de alge raspandit de aripile lor imaculate. Mi-am spus atunci ca trebuie sa o fac… cel putin in visul asta din care nu vreau sa ma trezesc. Si m-am ridicat… incet… incet apoi din ce in ce mai repede si mai mult si mai repede si mai mult pana cand insula se zarea cat o plansa de desen pe care un demiurg aruncase cateva culori pline de viata, natura si miscare.

Pescarusii ma urmau si jucau un joc mirific in jurul traiectoriei mele. Am coborat pana deasupra valurilor in viteza, lasand cu picioarele inghetate o dara in mare… ce s-a topit in ecouri moi si palide. Ma simteam atat de fericit. Radeam in hohote si intindeam mainile inainte ca si cum as fi facut asta de secole.
Oare ne tragem din zburatoare? ma gandeam…
cum sa traiesti o viata intreaga si sa nu simti senzatia asta? ar insemna ca traiesti degeaba…

Am ajuns deasupra pamantului si am coborat in varful unui arbore imens. Dedesubt se zarea o poteca luminata obscur de razele de soare ce reuseau cu greu sa patrunda. Padurea deasa isi lua exact atata lumina de cat avea nevoie. Se servea cu viata… in dozele stricte prescrise de legile naturii. In colturile intunecate se mai zareau din cand in cand vietati ce se piteau la prima miscare tinandu-si probabil respiratia. Poate ca ele gandeau ca sunt o ciudatenie. Cum sa fiu om si sa apar din aer? ūüôā

Am coborat lin intr-o poienita unde cateva flori reusisera sa se ridice deasupra ferigilor… erau albastre ca cerul… s-au miscat incet in curentul pe care l-am lasat aterizand…
M-am intins cu fata in sus lasand locul acela sa ma cuprinda. Sa-mi curga prin vene si brusc am simtit o limba pe ochi‚Ķ era catelul care ma trezea‚Ķ Si pe el il cheama natura in fiecare dimineata‚Ķ ūüôā Am deschis ochii si i-am spus zambind‚Ķ Nu acum Yuki‚Ķ ZBOR!

Sa fiti iubiti!
Cristian Greger

Categories
Luminile Umbrei

Lumanarea

M-am trezit slabit si cu gandul ca am o zi incredibil de lunga inainte, cu multe lucruri de facut si probleme de rezolvat… in ciuda gripei care s-a aciuat in corpul meu si nu vrea sa mai plece. Astazi joaca si Alexandra si mai mult ca sigur voi sta cu gandul si sufletul la ea toata ziulica. As fi vrut sa mai stau sub plapuma insa secundarul ceasului urla deja de vreo cinci minute la mine! Inainte sa ma ridic si sa ma imbrac… mi-am aruncat privirea prin casa si ochii intredeschisi mi s-au oprit pe lumanare. In ciuda starii cenusii in care ma aflam, am zambit. Mi-am inchipuit cat de mult seman cu ea. Galben din cauza racelii, cu cearcane, si pregatit sa ma topesc la caldurica.

De fapt am realizat cat de mult seamana ea cu fiecare om si cu viata noastra. Isi pastreaza luciul pana la ultima palpaire. Se naste maiestoasa intr-o anumita forma ca apoi, in timp, de cate ori i se da ocazia, sa aduca caldura si lumina celor din jur. Si indiferent de forma ei, de chipul schimonosit de timp si de ardoarea flacarii careia ii da nastere.. ea continua sa slujeasca unei cauze atat de sfinte. Va avea o viata plina de sfaraituri, de palpairi si deseori va fi stinsa si reaprinsa .. in functie de evenimentele din viata celui care o aprinde… E intocmai ca viata unui om.. cu urcusuri, coborasuri, perioade fierbinti si perioade reci. Si indiferent de locurile in care se afla, are un scop. Acela de a arde si a se topi dar in procesul asta lumineaza viata cuiva. Apoi se poate stinge implinita.

Dar importante sunt senzatiile pe care le lasa in urma.. Ca si in cazul omului finalul ei este palpait.. ca si cum si-ar mai dori o ultima suflare .. si palpaie atat cat ii mai permite trupul scorojit si ghemuit la baza suportului. Iar daca s-a sfarsit.. va ramane in amintirea momenteleor pe care le-a slujit. Va aparea in tablouri, poze, imagini, amintiri.. fara sa i se dea foarte multa importanta si lasand praful sa se astearna in timp pe imaginea ei… dar detinand statutul de obiect fara de care cadrul nu ar fi perfect. Este ca o piesa dintr-un puzzle. Nu poate lipsi‚Ķ

Am aprins-o scurt pt a avea parte de putina caldura .. apoi am stins flacara cu degetele umezite.. am zambit si am pornit in noua zi .. cu gandul ca aceasta saptamana va fi intocmai ca flacara aceea scurta.. iar luni luand-o de la capat timpul o va stinge iar cu doua degete umezite‚Ķ In rest am sa traiesc timpul asta intens! Arzand ca o lumanare! Pentru ca nu conteaza cat timp trece…ci cum il arzi! Sa fiti iubiti!

Categories
Gand Luminile Umbrei

Creionul

Privesc intreg biroul in lumina linistita a veiozei‚Ķ si tot ce vad pe intinderea aceea plictisitoare de lemn este o coala alba de hartie si un creion. Un cadru ars de simplitate, captiv in banalitate.. intr-un ‚Äúnormal‚ÄĚ incredibil dar in acelasi timp cald… ca si cand de sub birou urmeaza sa erupa o pufna vezuviana. Sa arunce si sa scuipe pietre, magma si lava imaginatiei. As putea compara intreg cadrul cu un vulcan submarin care erupe iar in urma acestei actiuni se naste o insula.

Pun mana pe creion, il prind cu degetele si ii simt fiecare extremitate intre amprente. In interiorul lui se gaseste infinitul, se gaseste ‚Äúorice-ul‚ÄĚ ce deschide si cele mai ferecate porti ale imaginatiei. Se gaseste cate putin din fiecare notiune pe care mi-o pot inchipui. In interior se gaseste Arta, Religie, Ura, Dragoste, Stiinta, Literatura, Bunatate, Rautate, Cultura, Banalitate, Ironie, Realitate si probabil inca alte n’spe mii de cuvinte‚Ķ

Creionul acela contine absolut tot ce pot spune despre mine… sau despre viata mea, despre voi despre viata voastra, despre ei si viata lor. Il privesc cum isi apropie mina de albul imaculat al hartiei si cu sunet scrasnit lasa urme din fiecare notiune exprimata mai sus. Desene, versuri, proza, scheme, portrete .. absolut orice. Creionul acela imi poate fi cel mai aprig dusman, cel mai bun prieten sau cel mai ilustru necunoscut. Poate fi o dilema sau rezolvarea celor mai incuiate probleme.

– Creionul asta are suflet. Imi repet mereu in gand

– De dat, sau de primit! Ma completeaza el cu o voce grava.

Privesc apoi tot ce ma inconjoara in camera.. fiecare obiect, fiecare umbra , fiecare amintire si realizez ca mina aceea cenusie poate exprima tot ce privesc prin simple miscari ritmice, ce-i drept dictate de creier, a unei maini ce il conduce. Privesc pe fereastra la fel.. ma plimb prin gari, tari straine, muzee, trec poduri peste rauri involburate, vizitez fabrici, urc in lifturi ce se ridica zeci de etaje, ating zi de zi mii de obiecte care au la baza un creion.

Intreaga istorie, intreaga geografie si toate descoperirile omenirii au avut ca punct de pornire in transmiterea cunostintelor un creion. O mina cenusie sau neagra ce a lasat urme in diferite locuri pe diferite hartii..

Tone de talent din lumea asta mare s-au contopit cu aceste urme lasate de un creion … si au creat lucruri de apreciat. Fiecare tablou celebru si-a inceput existenta cu o schita trasata de mina unui creion. Fiecare cladire magnifica din lumea asta a avut la baza acelasi creion. Fiecare dictionar a fost mai intai scris si adunat laolalta cu ajutorul unui Creion. Cu toate astea un creion e poate cel mai banal lucru pe care il poti observa pe un birou… Poate mai banal decat acea coala de hartie alba.

Gandul insa ne poate relata importanta lui in viata noastra de zi cu zi. Deci existenta noastra e mult mai strans legata decat ne inchipuim de… un ‚Äúsimplu‚ÄĚ Creion.

Categories
Luminile Umbrei Motivational

DacńÉ cerul mi-ar vorbi… aŇü uita cńÉ timpul trece

Daca cerul mi-ar vorbi… as gasi raspunsuri la tot ceea ce ma macina. Cum ce?

Stiti intrebarea puerila – de ce? – a oricarui copil atunci cand invata banalitatile ce-i traseaza liniile evolutiei?

Ei bine ea ramane imprimata in subconstientul nostru pentru tot restul vietii. Traim vrute si nevrute, parcurgem drumul prin hartoapele vietii cautand mereu motivele evenimentelor. Ne agatam de tot felul de lucruri pentru a suplini lipsa unor explicatii concrete pentru ce ni se intampla. Credinta in Dumnezeu, destin, karma, principii de viata. Oamenii de stiinta pot explica modul in care se petrec lucrurile dar nu si motivul concret. La nivel individual fiecare om ajunge sa-si puna intrebarea asta la fiecare rascruce de drum. Insa un raspuns concret nu vom primi niciodata. De ce asa? De ce eu? De ce acum? De ce nu am facut alta alegere? si asa mai departe… si tocmai din aceste motive tindem sa ramanem ancorati in momente pe care am fi vrut sa le schimbam sau sa facem alte alegeri, sa luam alte decizii. Asta mi-a adus aminte de o chestie scrisa de mine acum multa vreme.

Se spune deseori, de fapt suntem acuzati de-a dreptul, ca avem obiceiul sa traim in trecut. Nu poti trai in trecut pentru ca esti trecut. Acolo in spate e doar un generator de senzatii. Ceva ce construieste meticulos, bine tesut si configurat, ganduri si sperante pentru clipele ce vor veni. Viitorul se naste din trecut deci nu putem spune ca ignoram ceea ce a fost si traim prezentul pentru a trai si viitorul. Ceea ce straluceste in fiecare om este  slefuit in timp. Ca o perla. Are nevoie de timp sa devina pretuita, frumoasa si eleganta. Cat timp? Exact perioada dintre primele notiuni rationale acumulate si prezentul fiecarui individ.

Fiecare zi ne schimba. Cate putin… dar ne schimba. Fiecare carte ne schimba. Fiecare om cunoscut, fiecare ploaie, fiecare floare, fiecare idée, fiecare atingere. De fapt tot ce putem percepe ne schimba putin cate putin. Asadar suntem ce a trecut si vom fi ce a trecut in intreaga noastra viata!

Nu traim in trecut. E tampita exprimarea. Pur si simplu asa trebuie sa fie. Spunem ca am depasit anumite momente? Nu depasim nimic. Tot ce a trecut este nituit in personalitatea noastra actuala si va muri doar odata cu noi. De fapt nici atunci pentru ca ceea ce daruim locurilor si oamenilor cu care interactionam schimba si viitorul lor.

Cum va inchipuiti ca am fi daca senzatiile si firicelele acelea electrice de culoare alb-albastruie din interiorul nostru, simtite la fiecare informatie primita de creier, s-ar evapora instant la cateva clipe distanta? Am fi goi! Am fi sterpi‚Ķ nu s-ar mai naste zambete atunci cand sesizam frumosul. Nu s-ar mai naste lacrimi atunci cand timpanele noastre ar vibra pe ritmurile unei melodii ce o consideram ‚Äúa noastra‚ÄĚ. Nu s-ar mai naste sprancene ridicate atunci cand ceva ni s-ar parea deplasat si nici strambaturi din nas atunci cand ceva ni se pare plictisitor. Nu s-ar mai naste fluturi in stomac cand ne-am uita in ochii persoanei iubite si nici lacrimi cand fiecare capilar din corpul nostru s-ar inunda de tristete. Am fi doar corpuri plimbarete si goale pe dinauntru. Iar daca ne gandim ca timpul este etern, intreaga noastra viata este de fapt ‚ÄúTrecut‚ÄĚ!

Cand scriem o facem de fapt in trecut pentru ca tastarea sau scrasnirea unei mine pe foaia de hartie au fost gandite in trecut, chiar daca e vorba de milisecunde. Iar ceea ce ramane in textul asternut ne va schimba in alti oameni! Unii care au trait anumite evenimente ce le-au dat de gandit pentru a scrie ceva ce voi cititi acum , maine va veti aminti ce ati citit… si posibil veti transpune intr-un mod sau altul aceleasi idei in felul vostru de a fi.

Eu unul accept ca tot ceea ce sunt, voi fi si voi darui celorlalti este in acelasi timp trecut, prezent si viitor.

Nu traiesc in trecut ci sunt ceea ce sunt datorita faptului ca timpul trece…

Categories
Gand Luminile Umbrei

Linistea Diminetii

M-am trezit ca de obicei inainte ca lumina difuza a diminetii sa-si faca loc timid printre jaluzele. Am ramas cateva minute nemiscat cu ochii inchisi ascultand respiratia ei. Cat de bine e sa te trezesti langa omul pe care-l iubesti.

M-am ridicat in intunericul diminetii si am aruncat pe furis o privire afara, lasand pentru o secunda imaginea rece a zapezii asternute pe strada sa-mi faca pielea de gaina. Am imbracat halatul pufos ca sa scap de senzatia de frig am iesit cu laptopul in brate si mi-am stabilit in linistea diminetii biroul… pe masa din bucatarie.

Ibricul rosu, apa, foc la aragaz, zahar, cafea si trei minute mai tarziu tabloul ideal pentru a scrie era completat de cana mea in dungi ce imprastia miros de dimineata.
Am deschis fereastra si am fumat repede o tigara sorbind cu nesat din cafea in timp ce gradele negative m-au ciufulit si mai tare. Am inchis geamul disipand zgomotul orasului. Mi-au multumit si florile din pervaz.¬† In fundal se mai auzeau ritmat acele ceasului de pe perete ce imi spuneau pentru a mia oara ca timpul trece.Mi-am spus: „sa nu fiu pesimist astazi!”.

S-a luminat de zi intre timp si pe fereastra priveam cateva vrabiute ce-si curatau penele zgribulite in pomul din fata ce se inclina in adierea vantului. In pom, razlet, rezistau eroic cateva frunze vestejite de anotimp. Am zambit! E ca in viata! Unii cad si se pierd in »õńÉr√ģna, altii rezista cu indarjire si la trecerea anotimpurilor.

Nu am un subiect fix pe care sa-l aleg astazi pentru blog si nici nu vreau sa caut in mormanul de idei de dezbatut pe care il am inmagazinat in cap. Astazi vreau doar sa pretuiesc momentul asta. Pentru unii oameni clipele acestea singuratice de inceput de zi sunt izvor de inspiratie. Sunt ceea ce ne pune in miscare si ne forteaza sa zambim de la inceputul zilei. Sfant!
E pur si simplu Linistea Diminetii!
O zi magnifica dragilor. Cris.

Categories
Gand Luminile Umbrei

POVESTIND CU UN TREN

Pentru ca mi-e dor de zapada si de iarna in general…
Medias Decembrie 2003.Gara.

Cadeau fulgi de nea… atat de multi si atat de apropiati incat abia puteai zari o silueta la zece metri. Aveam impresia ca se aduna premeditat in apropierea fiecarui om de pe strada parca plini de dorinta. Dorinta de a se incalzi.. dorinta de a se topi pe vesmintele colorate sau pe pielea zbarcita de frig.

Undeva foarte aproape se distingea silueta unui vagon singuratic de marfar.. lasat acolo parca in mod deliberat pentru a atenua senzatia de despartire. Ideea ca cineva ramane si cineva se duce. Sinistru!

Asteptarea te face sa-ti imaginezi tot felul de chestii. Imi bagasem barbia in geaca si mainile in buzunar in speranta ca nu voi simti atat de acut frigul si imi infasurasem fularul de doua ori peste jumatate de fata. Mai erau 15 minute pana la ora sosirii rapidului de Bucuresti iar frigul parca scormonea in organismul meu dupa cine stie ce comoara plina de viata. M-am asezat pe geanta inghetata si am inchis ochii. Simteam fulgii pe fata, pe pleoape si in fiecare loc in care aveam o bucatica de piele dezvelita intr-un asalt incredibil.

– Hai odata ca nu mai suport! Imi spuneam la fiecare 5 secunde in gand.

Imi imaginam fata locomotivei fioaroase care razbeste prin atata zapada pentru a veni sa ma scuteasca de frigul si zapada de afara. Am inceput sa povestesc cu ea. Imi spunea cat de mirific este totul in drumul ei… trecuse peste munti, vai, rauri, paduri dese, orase albite de anotimp. Rasunase in catunele linistite de pe parcurs, lasand in urma doar ecoul sacadat. Imi spunea despre oamenii din vagoane si despre felul lor de a fi. Povestile fiecaruia, cartile pe care la citea fiecare si despre gandurile ce se pierdeau in urma pentru a imbogati parca locurile singuratice.
Imi spunea despre animalele ce stau pitite in tufisuri nemiscate cand trece maiestuos prin paduri si cum ele nu fac altceva decat sa clipeasca ritmic parca salutand timid… civilizatia.
Imi spunea despre salutul obisnuit al fiecarei gari care rasuna pana in adancul padurilor sau se pierdea printre cladirile cenusii ale oraselor. Descria cutele de pe fruntile oamenilor adancite parca de timp si intamplari misterioase.
Imi spunea cat de multe lucruri a invatat de la brazii inalti ce privesc peste hotare si cate sfaturi a ascultat de la stejarii batrani si scorburosi din margini de padure. Erau ani de cand cutreiera tinuturi peste tinuturi iar timpul impietrise in sufletul ei idea de hoinar.
Adunase atat de multe amintiri incat ma gandeam la mine si la cat de neinsemnat sunt eu in existenta ei.
Sunt doar unul din miile de oameni care poate au avut aceleasi ganduri sau altele mai triste sau mai vesele‚Ķ sunt doar unul dintre acei oameni pe care ii ‚Äúsalveaza‚ÄĚ din frig si ii poarta prin lume si prin timp spre locuri despre care va urma sa auda in urmatoarea mea calatorie.
Uuuuuuuuuuuuuuu! Se auzi in departare. Apoi o soapta la ureche: Am sosit dragule calator!
РTrenul Rapid nr. 340 de la Satu Mare cu directia Brasov-Bucuresti Nord soseste in statie la linia 2. Trenul are in compunere vagoane…
Cateva zeci de secunde si sosi in gara prin aburi si spulberand zapada de pe peron. Se deschise usa si am simtit caldura care navalea lasand in urma acel iz intepator specific trenurilor. Am urcat mi-am cautat locul si m-am asezat zambind. Am inchis ochii in speranta ca va avea chef sa povestim si pana la destinatie… Am adormit molesit de caldura. Ma simteam in siguranta in incinta unui batran atat de intelept!

Aproape de Brasov am deschis ochii .. privind pe geam aveam impresia ca ma dojeneste .. : Hei trezeste-te! Pierzi frumusetea locurilor prin care treci! imi spunea. Am luat atunci o foaie de hartie si un creion si am inceput sa scriu despre locurile prin care treceam fugitiv despre oamenii pe care ii vedeam si despre cat de trecatori suntem prin viata. Acum stau si ma gandesc ca o mare parte din ceea ce sunt s-a cladit in timp prin Trenuri.. si nu pot decat sa multumesc.. sa inchid ochii si sa-mi amintesc de calatoriile poate alteori considerate .. banale!

Categories
De ascultat Luminile Umbrei

UN CIOB PIERDUT…

Uneori stau si ma gandesc ca intreg trecutul nostru e ca un vas!
Un vas care se naste, ca fiecare vas, din lut sau oric alt material!
E un vas care se mareste constant odata cu trecerea timpului si indesam in el amintiri, cugetari, reusite, esecuri, evenimente, imagini luminate sau intunecate, fetze zambarete sau fetze triste, momente unice sau momente banale.
Peste toate astea exista un capac.
Un capac sudat bine de existenta!
Nu ne putem intoarce sa reasezam tot ce contine acest vas…
In schimb de fiecare data cand suntem melancolici sau cand depanam amintiri .. spargem vasul..

Si se sparge in mii de cioburi..
Se imprastie pe o podea de marmura neagra intr-o incapere caruia nu-i vezi peretii laterali! E o camera infinita !
Tavan alb si podea de marmura neagra… ce se contopesc la orizont indiferent in ce directie ai privi.
Pe podea, in fata ta ‚Ķ mii de cioburi! Privesti la ele si in fiecare se oglindeste cate o amintire. Observi una, doua, trei, zece, o suta … dar printre atatea cioburi sunt multe cioburi pe care nu le observi!
Sunt prea mici!
Sau lucesc pur si simplu reflectand tavanul alb .. imaculat !!
Le privesti pe cele care sunt mai aproape de tine … de prezent ..
Si totusi la distanta sunt alte mii de ciobulete mici marunte .. care poate sunt deosebit de importante.. dar nu le observi .. nu le mai dai atentie ..

Zgomotul pe care il scoate vasul cand se sparge .. se propaga in interiorul nostru .. si desi nu taie, de fiecare data cresteaza ceva in suflet… deschide o cicatrice .. o scarpina pana da din nou sangele ca apoi sa se vindece iar si iar … in acelasi timp greoi!

Se intampla sa iti doresti sa gasesti printre atatea cioburi unul anume! Si pasesti in incaperea infinita … dai cu vasul de pamant si cauti … cauti, cauti ciobul respectiv. Nu intotdeauna il gasesti si de multe ori renunti cat ai clipi … pt ca iti atrag atentia alte cioburi mai mari si mai colorate!
Alta data … cautand un anumit ciob dai peste .. un ciob pierdut …
Zambesti ..
Apoi sufletul tau naste o lacrima razleatza care se prelinge pe relieful fetei, agale spre buze .. parca vrand sa dea viata unui sarut pierdut in negura podelei.
Atinge buzele.. se propaga prin cutele lor … simti umezeala si emotia .. inchizi ochii .. si cand ii dechizi buzele s-au uscat!

Iei ciobul … il pui inapoi in gramada … pocnesti din degete te intorci cu spatele si te intorci iar .. gasesti vasul intact .. intreg .. asteptand sa te intorci sa-l mai spargi odata…
Iti ramane un gust … pe care nu-l definesti .. nu poti spune daca e amar dulceag sarat acid sau acru .. dar iti lasa satisfactie … bucurie.
Bucuria ca ai mai regasit poate ultima oara … poate doar pt un moment UN CIOB PIERDUT.

Categories
Luminile Umbrei

MOS NICOLAE

Pentru ca este o zi speciala am sa vorbesc despre o intamplare, ce simt eu in fiecare an intre 5 si 6 decembrie si de ce!
Acum catziva ani, intr-o iarna crunta, in seara de 5 spre 6 ale lunii decembrie:
Eram in Targ! Lume multa, copii, parinti, infofoliti si zambareti, beculete peste tot, iz de brad proaspat taiat, miros de zahar ars si de turta dulce. Se putea citi in ochii fiecaruia Bucuria sarbatorilor.. oraselul era acoperit de un strat considerabil de omat iar majoritatea pomilor si cablurile suspendate erau inghetate si gemeau impovarate de un lant alb..

Ma oprisem in coltul targului sa privesc. Cantece de sarbatoare se auzeau in fundal bruiate de sunetul de jucarie cu baterii. Totul parea desprins dintr-o definitie pura a cuvantului ‚ÄúSarbatoare‚ÄĚ. Apoi, brusc, ochii mei au privit prin toate acestea! Se oprisera in coltul opus .. .. .. Pe o cutie desfacuta de carton statea descult (fara ghete) un Batran. Imbracat saracacios si sumar, cioplea jucarii din lemn. M-am apropiat incet agale curios printre oamenii grabiti. Nu se mai auzea nimic! Se facuse atat de mare liniste incat aveam impresia ca aud cutitasul care sfredeleste lemnul dandu-i forme minunate. Isi ridica barbia, cu ochii inchisi si zambi… apoi bland dar trist de data asta lasa jos unealta si barbia in pamant si … parca din suflet … i se scurse o lacrima pe jucaria neterminata de pe carton.

Pret de o secunda totul a incetat in jurul meu. Aveam impresia ca fulgii cad atat de incet incat as fi reusit sa-i strang pe toti! Imi treceau zeci de lucruri prin cap si incercam sa caut un motiv. Incercam sa inteleg de ce amanuntele imi erau atat de perfect imprimate, parca cu fortza! Fara sa-mi dau seama am inceput sa plang… mi se scurgeau lacrimi pe obraz.. una dintre ele ajunse-se in coltul gurii.. era atat de sarata!

Apoi m-am aplecat si i-am luat mainile intr-ale mele. Ridica barba sus incercand sa scoata un cuvant! Intredeschise pleoapele si atunci s-a prabusit tot frumosul din jur! Se transforma totul intr-o clipita in iad.. un iad rece ‚Äď de gheatza ‚ÄĒ intunecat!!
Era ORB.

M-am intors o clipa la tarabe. Am scrutat marfa si am luat-o la fuga! La una dintre mese o doamna ma privea uimita .

– Cat costa ghetele acelea ?
– 210.000 mii .. dar nu mai am decat 43 si 44
– Un 43 va rog si o pereche de sosete dinacelea groase de lana.

M-am repezit cu ele la cutia de carton unde intre timp batranul isi continuase munca migaloasa la jucarie! I-am luat mainile dinnou intr-ale mele si l-am intrebat!
– cat costa jucaria aceasta ?
– Un banut sau o farfurie de mancare Taica!

M-am scotocit in buzunar dupa maruntzis pt a face zgomot si am aruncat monedele langa perechea de ghete! Imi intinse jucaria cu o mana si cu cealalta atinse ghetele.
Expresia fetei si lacrimile izvorate din ochii lui stinsi sunt ceea ce-mi ramane in minte si an de an plang de Mos Niculae cu gandul la faptul ca frumusetea sarbatorilor de iarna nu are nevoie de ochi ca sa fie privita… ci vine din suflet…

Dumnezeu sa va binecuvanteze si sa va tina in paza.

Categories
Luminile Umbrei

Despre Lucruri Sfinte – Prietenie si Dragoste

Se presupune ca ‚Äúla inceput‚ÄĚ ar fi existat o infinitate de suflete sub forma de sfere. Un numar limitat de sfere mici adunate in alte sfere mai mari ce se roteau in interiorul altor sfere imense ‚Ķ la infinit. Un demiurg le-a spart pe fiecare in cate doua jumatati, suparat fiind pe modul haotic in care se grupeaza ori se rotesc, apoi le-a amestecat si le-a redus timpul in care se pot gasi la ‚Äúdurata unei vieti‚ÄĚ. Le-a sters si memoria lasand doar instinctul sa le fie calauza. Blestemul era unul evident. Fiecare jumatate de sfera va cauta pentru tot restul vietii jumatatea lui, cele doua jumatati ale sferei in care se roteau grupat si asa mai departe.

Asa se face ca o viata intreaga, fie ea chiar si atat de marunta in eternitate, cautam. Interactionam cu jumatati in fiecare loc pe care il strabatem incercand sa stabilim daca sfera respectiva este cea in care ne petreceam in trecut timpul si incercam fiecare suflet sa vedem daca este cel pierdut. Daca este jumatatea noastra draga.

Unele sfere sunt extrem de asemanatoare, dovada faptului ca multa vreme avem impresia ca sunt cele pe care le-am cautat o viata. Altele sunt extrem de diferite de ceea ce ar trebui sa fie dar ne atrag, astfel se creaza legaturi… prietenii. Intr-un final ne acceptam destinul si blestemul si ne rotim haotic intr-un univers plin de cioburi, grupandu-ne mai mult sau mai putin cu posesorii altor foi din cartea destinului.

In conceptul acesta perfect al cautarii, lasam in urma creatii artistice deosebit de banale racordat la eternitate…  Pictam amicitii, sculptam colegialitate, cantam iubire si construim temple marete din prietenie.

Individul limitat la acea cautare sortita va pretui toate aceste lucruri dar va intina definitia fiecaruia cu lucruri omenesti. Va sterge notiunea sfanta implicand cauze, efecte si fapte din lumea lui liliputana si mizera. Nu va intelege niciodata ca ceea ce lasa in urma este de fapt etern si nu poate fi ruinat de nimic din ceea ce… ochiul lui omenesc poate percepe, narile pot adulmeca sau mainile pot pipai. Sufletele astea ratacite nu vor intelege niciodata ca singurul mod de a intemnita acest blestem este mai presus de ratiune. Nu vor intelege ca toate astea tin de ceva mult mai evoluat decat banalele reactii omenesti.¬† E ceva sfant, etern si trebuie tratat ca atare.

Ajungem astfel la prietenie asa cum o vedem noi, pamantenii. In cea mai mare parte tine de sinceritate. Se presupune ca trebuie sa fi sincer in orice relatie si sa spui exact ceea ce simti. Dar prietenia nu se limiteaza la atat! Va trebui sa cantaresi cu deosebita atentie cauzele, consecintele si implicatiile fiecarei fapte sau vorbe rostite. Asta nu din teama de a fi judecat ci pentru ca prietenul tau o merita din plin si ar face la fel. Sinceritatea este si ea, ca atatea altele, un aspect al instinctului de conservare. De fapt, sinceritatea participa in mod direct la acea complicata categorie de sentimente ce cladesc prietenia si care, trebuie sa recunoastem, reprezinta unul dintre cele mai serioase motive de a iubi viata. O mare greseala in prietenia asta pamanteana este ca esti iubit nu pentru ceea ce esti tu, ci pentru ceea ce vede si crede prietenul tau in tine. E oarecum normal daca luam in calcul blestemul crunt abatut asupra noastra despre care vorbeam mai sus. Dar‚Ķ exista si exceptii. Exista sfere ce si-au gasit jumatatea, dar si locul potrivit, modul si mediul potrivite pentru a interactiona cu jumatati de sfera si… traiesc neconditionat alaturi de ele. Acelea sunt prieteniile cele mai reusite‚Ķ relatiile cele mai sudate… sunt treptele cele mai inalte din acest quest interminabil pe care-l traim‚Ķ in rest am vorbi de lucruri sfinte !

Categories
Luminile Umbrei

Padurea Vorbeste

Printre jaluzele intrase o raza ratacita de soare oglindita din parbrizul unei masini. M-am ridicat si am pus ca de obicei mana pe telefon. Era 7:02. Prea devreme. Mi-am spalat ochii desi as fi vrut sa mai dorm. Am bagat o cana cu apa in cuptorul cu microunde si intre timp am aruncat hainele pe mine. Privind pe geamul deschis la marginea padurii am auzit freamatul ei. Soaptele diminetii rostite de batrana padure. O clipa perfecta in care bucuria de a locui aici se scurge prin fiecare particica a cirpului meu. Cate lucruri nu auzise fiecare fir de iarba? Cate lucruri nu vazuse padurea? Cate generatii o perindasera? Cate razboaie nu s-au dus in ea.
As fi vrut sa vorbesc cu ea. Sau cel putin sa imi poata povesti despre toate astea. As fi ascultat fara un scancet fiecare poveste pe care ar fi spus-o.
Am sorbit jumatate de cafea dintr-o inghititura si am iesit. Am urcat bordura inalta de la poalele Tampei lasand roua de pe iarba sa-mi ude incaltamintea. Am urcat pana in marginea padurii inainte ca desisul sa acopere privelistea. M-am intors si am privit la Brasov. Frumos oras.
Mi-am inchipuit ca sunt un Stejar de 400 de ani si am incercat sa-mi imaginez pe fast forward cat de mult s-a schimbat peisajul privit in fata mea. Vedeam anotimpurile fugarindu-se lasand fiecare culorile specifice in urma lor. Apoi timpul si-a pus amprenta pe imaginatia mea. La inceput noaptea se vedeau doar cateva luminite in vale. Apoi odata cu trecerea timpului se inmulteau. Se rasfirau la baza muntelui urcand din ce in ce mai sus si se imprastiau pe o suprafata din ce in ce mai mare. Apoi in zare au aparut alte luminite. Erau casele din satucurile alaturate. Odata cu trecerea timpului s-au unit si s-au dezvoltat iar acum devenise un urias cladit din lumini si luminite ce-si intindea bratele printre munti.
Am intrat in padure si am inaintat cateva zeci de metrii pe prima poteca gasita.
M-a simtit padurea si mi-a trimis o adiere. Odata cu ea vuietul padurii.. de parca ar fi spus ceva concret. Apoi se auzira pasarele si undeva in departare sursurul unei ape. Undeva pe malul unei adancituri statea extrem de dubios o buturuga ciudata. Avea o forma ca fata unui batran padurar. Cu barba deasa.. reprezentata de muschii verzi, doua gauri ce sigur ar fi fost ochii bulbucati si taraganiti de vreme , si un ciot ros si el de apa si vant pe post de nas.
– Salut.. mi-am spus in gand !
Si am simtit a doua oara adierea de vant.
– Padurea Imi Raspunde.. mi-a fost gandul razlet.
In clipa urmatoare am auzit o ciocanitoare si alte cateva pasari fredonand triluri matinale la unison. Unele dadeau tonul cantecului,altele continuau iar ciocanitoarea tinea ritmul orchestrei.
– Padurea chiar canta.. mi-am spus.
Ma bucuram ca am lamurit ceva in dimineata asta.
Nu e nevoie de cuvinte pt. a spune o poveste. In felul ei etern … si Padurea Vorbeste

Un text scris in 2007 dar care imi aminteste mereu de ce Brasovul e locul meu preferat din tara asta.

Categories
Jurnal de insomniac Luminile Umbrei Poezie

VISEZ

Din ciclul vise de insomniac.

Visez.. ca de obicei cu ochii deschisi..
la locuri si imagini de nedescris!
Caut ca orice om perfectiunea acolo unde cu siguranta o pot gasi.
In vise
Si simt!
In ciuda a tot ce e real si starpeste visele oamenilor, eu simt!
Pt ca visez cu ochii deschisi.
E suficient sa tintesc pata de vopsea de pe peretele din fata mea,
Sa ascult in casti muzica aceea sfanta ce sustine ruperea de palpabil.
Sa o las sa curga prin fiecare cotlon al corpului meu,
Sa plutesc pe corzile vantului spre lumea aceea perfecta.
Sa zbor deasupra a tot ce e real
Sa devin suprem… deasupra normalitatii.
Visez.
Visez apus de soare in varful unui deal sub un stejar
Visez apus de soare in locuri pline de iubire…
Visez scancet de copil si zarea inrosita de sentiment…
Visez infinitul tintuit intr-o clipa,
Visez libertate
O clipa eterna in care…
transpir fericire, transpir extaz, transpir LINISTE
transpir viata si Visez…
Visez… fum de tigara ce se risipeste instantaneu in vant ..
Visez spiritul eu-lui meu mangaind copacul!
Batranul arbore care tace… dar toarna prin palnia constiintei mele LINISTE cu carul‚Ķ
Te visez langa mine, libera, perfecta, in camasa mea, cu picioarele goale prin iarba
Visez vant, apus de soare, stejarul, tu si fumul de tigara…
Visez.. visez ..
Cu ochii deschisi..

Categories
Jurnal de insomniac Luminile Umbrei

Lupta cu Frica

FRICA (2008)

In coltul patului sta stramb farfuria… Pe ea printre firimituri in proces de uscare un sandwish cu sunca si cascaval. Alaturi o sticla de pepsi aproape goala. Telefonul meu ce urla din 10 in 10 minute pt nu stiu ce chestie. O alarma setata candva cand aveam chestii de facut. Imi e tare greu sa il opresc. E departe ! Stau cu capul pe perna si din pozitia in care sunt vad totul intors la 90 de grade. Este singura pozitie in care nu am feelingul acela ciudat. Un feeling pe care nu-l pot intelege. Ma simt ca o scandura.. dar nu una oarecare.
Copil fiind ma jucam in pivnita bunicilor. Pe marginea pivnitei inainte sa se termine treptele era un raft. O scandura roasa de vreme si diferite vietati, plina de praf pe care stau asezate ‚Äúnimicuri‚ÄĚ. Dopuri de sticla, un pahar antic din lemn, o palnie din plastic ce avea deunazi o culoare vie.. acum e stearsa si patata de roseata vinului ce a trecut prin ea. Scandura e agatata in doua lanturi ce la randul lor sunt suspendate in 2 cuie cu agatatoare. Mereu mi se parea ca acea scandura face parte din alt cadru decat pivnita bunicilor‚Ķ atat de ordonata si de aranjata. Asa ma simteam eu acum 30 de minute.. asezat in diagonala patului privind in lumina obscura la obiectele din camera. In alt cadru decat cel ce mi-a fost destinat. Speriat de gandul ca nu sunt complet si nici nu voi fi niciodata. Speriat de gandul ca orice incerc sa fac sau sa simt e in zadar. Trist.
Pe fundal sesizam o piesa nu tocmai optimista instrumental ‚Äď Lily was here‚Ķ
De cateva zile simteam ca am pierdut ceva ce nu am avut niciodata.. Imi gaseam puterea sa zambesc dar nu dura prea mult. Imi cautam un loc al meu in care sa ma linistesc.. dar peste tot ‚Äúbatea vantul‚ÄĚ .. era pustiu. Cautam ceva si nu gaseseam. Ma afundam in starea asta si aparea ceea ce evit cel mai mult. Paranoia. Valul acela de idei care iti pateaza cu cerneala neagra ca taciunele orice fotografie colorata din cotidian.
De fapt cred ca e frica… e o frica ce sta ascunsa in adancul vulcanului din mine si de fiecare data cand mercurul senzatiilor mele urca pe o scara gradata, de atatea ori erupe si vulcanul terifiind si patand rosiatic imaginile din mintea mea.
Asa suntem noi oamenii… Ne-am obisnuit atat de mult cu unele esecuri sau cu nereusitele incat si atunci cand avem in fata idei deosebit de frumoase ce ar trebui apreciate, ne cufundam in analiza si seturi de intrebari… intr-un pesimism cronic… lasand sa treaca lucrurile ce ar putea sa ne faca fericiti.

(2015- prag de 2016) Ani mai tarziu stau in studio.. recitind randurile salvate in acea seara pe blog.. imi scutur capul negand orice stare de genul asta. Au trecut vremurile alea. Astazi nu imi va fi frica. Nici de mine insumi, nici de ce va urma si nici de esec. In nici un fel. Pur si simplu astazi am invatat sa accept ca trebuie doar sa incerc mereu, sa caut acele mici si firave lucruri ce-mi pot aduce cel putin pentru o clipa fericire. Azi am ajuns sa ma autoconving ca ceea ce trebuie sa fac este sa fiu eu insumi si sa ma straduiesc sa obtin ce-mi doresc doar prin felul meu de a fi. Si ca indiferent cat de jos cad, cat de mult ard… ma ridic! renasc din propria-mi cenusa! Astazi stiu sa lupt cu frica. Si castig de fiecare data!

Categories
Jurnal de insomniac Luminile Umbrei

Alergand prin viata

Te nasti.. intr-un cadru social de un anumit nivel ! Fie el underlevel fie highlevel sau unul absolut normal.Evoluezi.
Iti impingi existenta cu viteza utilizand la maxim perceptia pe care o detine specia noastra infecta. Judecata iti e mai mult sau mai putin stimulata de factori externi inca de la primii pasi si de la primele contacte cu civilizatia in care ai fost aruncat de destin.
Cresti. Acumulezi invataminte de la diferiti oameni sau ajungi sa fi autodidact. Studiezi, te joci, descoperi, analizezi si clasifici tot ce exista in ecosistemul tau. Te influenteaza copiii cu care iti traiesti magnificele momente ale copilariei, jucariile iti stimuleaza imaginati; muzica si povestile iti induc diferentele dintre bine si rau; vecinii te fac sa-ti creezi o anumita normalitate. De fapt te identifici intr-o anumita lume. Traiesti adolescenta in diferite anturaje preluand obiceiuri, reflexe, experiente, mai mult sau mai putin utile in drumul ce te poarta de pe poteca… pe bulevardul vietii. Realizezi ca exista si alte universuri omenesti odata ce cunosti oameni noi din alte medii sociale si mereu vei vrea sa te schimbi! Vei acumula si mai multe informatii, vei da dovada de straduinta, de extreme, de studiu incontestabil, de performante! Asta aparent pentru a-ti face viata mai buna! Pentru a obtine ceva din putinul pe care il are de oferit Timpul si Viata atat de scurta ce ti-a fost oferita. Vei simti nevoia sa faci repede repede o gramada de lucruri. Sa acumulezi averi, sa iti umpli capul si timpul cu tot felul de chestii pe care ulterior le vei uita cu desavarsire.
In timp simti ca individul din tine are nevoie de credinta, de principii de viata si de o jumatate!
E ca un blestem dat parca de bagheta unui magician sau este o pagina din cartea cea mare a destinului, sau este creatia unui Dumnezeu ‚Äď sau orice alta entitate definita altfel de fiecare cultura pamanteana. Poate fi instinctul sau pur si simplu o lege a fizicii. Iti e mai usor sa te rotesti prin acest tunel dominat de lumina cand esti parte dintr-o sfera intreaga. Jumatatile de masura se rotesc haotic!
Si cauti jumatatea. O gasesti mai usor sau mai greu si construiesti in jurul conceptului de familie.
Faci copii pe care te straduiesti sa-i cresti si astfel iti traiesti si jumatatea a doua de viata in viteza. Iar copii tai vor face la fel si ai lor la fel intr-un ciclu repetitiv interminabil. Treci peste perioade din viata fara sa pretuiesti, fara sa te opresti in drumul tau, fara sa stagnezi, fara sa te bucuri de clipa, fara sa incerci sa cultivi prezentul pt a evolua intr-o singura directie. Asta pentru ca simti ca trebuie sa cunosti si sa evoluezi sferic! In toate directiile posibile si conform unor principii trasate de altii ce iti influenteaza viata! Dar cunoasterea ta nu face decat sa se limiteze la interiorul unei sfere… neinsemnate in care te invarti cu viteza! Asta pt ca asa simti ca te-ai nascut: Pt a trece vertiginos prin viata. Pt a fi un invingator. Pt a da viata unui alt om, pt a invata si a vedea cat mai mult, pt a creea diferite chestii si pt a muri! Ne nastem pt a muri! Cam asta este scopul predefinit al unei fiinte pe planeta asta.

Ne traim viata in viteza! Iar pe patul mortii .. in acele cateva secunde in care mai suntem constienti dupa ce ni se opreste inima ne privim… realizam cat de scurt e timpul… realizam ca suntem penibil de trecatori, suntem atat de neinsemnati in universul asta mare iar noi am trait ALERGAND PRIN VIATA !

Opreste-te! Inchide ochii pentru o clipa. Inspira! Expira! Deschide ochii si cauta primul lucru frumos din jurul tau. Oricat de neinsemnat este studiaza-l si zambeste! Fa-ti timp pentru a vedea magnifica lume in care traiesti. Asculta sunetul vietii. Lasa lumina sa te inunde si bucura-te de tot ce fara sa-ti dai seama iti ofera viata. Totul va fi altfel!

(Un post scris acum cativa ani cu ajustarile actuale ūüôā )

Categories
Jurnal de insomniac Luminile Umbrei

Colectionarul de Vise

Stii ? De obicei se spune ca titlul unui articol, al unei nuvele.. poezii sau al unui roman ‚Ķ pana chiar si titlul unei aberatii prin blogosfera se da la finalul ‚Äěoperei‚ÄĚ. Cel putin cam asta ar spune marii critici literari. Poate de asta s-au dat atatea titluri postmortem‚Ķ pentru ca niciodata nu se pleaca de la o idee. O insiruire de date, personaje si evenimente se scrie in timp, cu delasarea de rigoare a celor ce scriu, cu momente de cumpana in care evenimentele din viata de zi cu zi iti altereaza imaginea celor scrise.

Unii ajung sa treaca de barierele timpului uitand sa mai dea titluri. Iar atunci ma gandesc ca eu vreau sa fiu altfel ! Sa plec de la un gand. O notiune ! Vorbind de schimonoseala aceasta a fetelor celor pe care-i descrii realizezi ca sunt de fapt oglindiri ale trairilor tale. Eu am pornit de la un titlu imaginat intr-o zi oarecare, in timp ce lasam luminitele tunelului de metrou sa se oglindeasca in geamurile metroului intr-o linie aurita. Colectionarul de vise ! Colectionarul de vise, de vise, vise, se, e e e… un ecou al lucrurilor pe care le gandesc de fiecare data cand mintea mea construieste progresiv un trecut, un prezent si un viitor, oamenilor, lucrurilor si locurilor pe care le observ. Ganduri adunate dintre panzele ochilor mei impaienjeniti si asternute pe o coala alba, imaculata, ce are la randul ei… o poveste.

Astazi insa mi-am spus ca trebuie sa-ti povestesc. Sa iti aduc tie pe retina insiruirea de vise ce m-au uimit mereu. Da ! Vise. Visele unui suflet ce aspira ca mai fiecare om la anumite idealuri, vise visate in noptile lungi de iarna sau imaginate in dupa-amiezile ploioase ale vietii.

Ce sunt visele ? Sunt ele oglinda realitatii ? Sunt ele oare un pasaj de comunicare cu alte dimensiuni … asa cum ar indrazni unii fantezisti sa le defineasca ? Sau poate amandoua in masura egala… Poate ca visele izvoresc si se sfarsesc doar in imaginatia noastra daruita de Atotputernic. Sau poate ne sunt induse de personaje ori Entitati pe care nu ne-a fost dat sa le intelegem; ori cine stie, in cel mai ironic caz, sa fie rodul fructului interzis, muscat de Eva in Eden ! Poate ca visele sunt pedeapsa pe care Dumnezeu ne-a dat-o ! Sa aspiram o viata intreaga la anumite idealuri … ca apoi, cand se implinesc dorintele cele mai aprige sa ne dorim mai mult, si mai mult si mai mult … pentru a sfarsi in neant nemultumiti de ceea ce am trait, realizat si visat intr-o viata. Stiu ca suna crunt ipoteza cea din urma.. dar poate aceleasi Entitati ne-au daruit puterea de a intelege ca de fapt frumusetea vietii ramane in drumul anevoios pe care il razbim spre sfarsit. Oricum omul are tendinta sa isi doreasca mereu finaluri. Fericite, nefericite… unele considerate neasteptate sau planuite cu strictetea secundei. Finalurile ne fac sa credem ca am realizat ceva… ca am sfarsit o etapa din viata noastra. Insa ea are doar un inceput si un sfarsit ! Atat … totul pe parcurs se leaga intr-o linie continua fara sa existe finaluri fixe. Fiecare final fiind un inceput si invers …

¬†¬†¬†¬†¬†¬†¬†¬†¬† ‚ÄěCe visezi tu cand esti cu gandul departe?‚ÄĚ M-a intrebat odata un bun prieten. Ciudat este ca pe moment nu am stiut ce sa-i raspund. Pentru ca invalmaseala de ganduri si idei la care visam era atat de necunoscuta mie incat nu puteam sa-i explic lui‚Ķ Imaginatia noastra este de fapt locul pe care nu-l cunoastem niciodata suficient. Ne putem recunoaste cu usurinta fata in oglinda, insa nu putem fi siguri suta la suta de ce vom gandi, ce vom face ori cum vom reactiona in anumite situatii. Despre vise nici nu mai vorbesc. O buna bucata de vreme visam pentru altii. Incercam fara sa fac un tel din asta sa evit gandurile mele‚Ķ insa cotloanele mintii mele ma purtau in viata imaginara a fiecarui personaj pe care-l vedeam. Cersetori, casierite, domni respectabili in costume cu serviete de lux, ori copiii aflati in curtea scolii. Oameni si caini si pasari si pomi si flori si gandacei; toate imi inspira un vis. Visul meu dedicat existentei lor. Iar toate aceste vise reprezinta o adevarata colectie. O colectie pe care as putea fara doar si poate sa o expun cel putin pe o taraba de vechituri dintr-un targ unde batranii vand de la briceaguri cu prasele de os pana la timbre ori harti rusesti din vremuri de mult apuse.
Am scris mult timp pentru oameni pe blogul meu si o voi face si de acum inainte. Pentru ca visele nu se termina. Adunate sunt un intreg ce reprezinta ‚ÄěEu-l meu indaratnic‚ÄĚ cum spunea in poemul meu preferat Lucian Blaga. Iar toate lucrurile astea pe care le insir sunt pentru tine !
Semnat C. G.  Colectionarul de Vise