Categorie: Jurnal de insomniac

Categories
Jurnal de insomniac

Vin alb de casa si ganduri bune

Am reusit sa dorm cam doua ceasuri dupa-masa… chestie extrem de benefica pentru scafarlie dupa cum ar spune unii! M-am trezit ud pe partea fetei lipite cu perna si insetat.
Dupa ce mi-am aruncat apa rece pe obraji m-am repezit la frigider sa caut un lichid oarecare care sa-mi potoleasca setea. Am vazut sticla de vin alb de casa pusa la rece.

Am turnat licoarea intr-un pahar cu gandul ca o gustasem deja cu o zi inainte si fusesem placut surprins de gustul de butoi foarte adanc impregnat. Am sorbit o jumatate de sarut de vin si mi-am inchis ochii lasand izul acela bahic sa-mi penetreze simturile. Sa ma poarte intr-o clipa pe aceleasi coclauri vechi pe care mi le inchipuiam odinioara savurand alte culori, gusturi si varste 😉

Insa imaginatia mea nu a curs ca altadata spre vremuri apuse ci spre ultima saptamana. Spre seri minunate si spre clipe fierbinti petrecute pe marginea terenului de tenis.

Am deschis ochii in timp ce am tras adanc aer in piept.
Am zambit multumit gandidu-ma la ultima saptamana!
Plina de sudoare, de emotii, de dureri, de glume, de povesti, bucurie, victorii si mai pretios decat toate faptul ca a fost traita alaturi de prieteni faini! Un cocktail perfect de senzatii ce mi-au adus aminte ca viata e frumoasa!
Trebuie sa scriu cateva randuri… mi-am spus!

Si iata-ma tastand cuvintele ce definesc o simpla dupa-amiaza libera in care zambesc amintindu-mi de frumosul prezent in viata mea! Dragoste, succes, prieteni si povesti ce vor aduce alte zambete de fiecare data cand ne vom roti butoanele cu sageata spre „amintiri”!
Deci da!
Cateodata ai nevoie doar de un potir de vin alb de casa si ganduri bune!
Sa fiti iubiti!

Categories
Jurnal de insomniac

Amintiri Oltul si salcia din copilarie

Imi amintesc din copilaria mea zilele petrecute pe malul batranului Olt.

De cate ori aveam ocazia saream in paraul din fata blocului (era betonat pe margine) chiar daca eram mic. Facuse cineva in diferite locuri unde era nisipul mai inalt gauri in beton si coboram pe ele sau saream pur si simplu in iarba mare care crestea.
De aici era cam un kilometru de mers prin nisip si mocirla pana la Olt.
Ajungeam mereu plin de namol si imi spalam hainele la rau pe pietre. Stateam in apa pana la brau si tineam pantalonii in cursul apei sa-i curete de negreala aceea de parau infect. Avea farmec. Ma racoream in zilele toride alaturi de copii din cartier ne spalam hainele iar apoi ne intindeam la umbra unei salcii pana se uscau hainele.
Deseori luam cu noi o camera imensa de tractor adusa de tatal unuia dintre pusti de la fabrica. Avea cateva zeci de petice lipite cu prelandez si scotea bulbuci cand o bagam in apa dar noi ne suiam cate 5 6 plozi nebuni pe ea si treceam cascada pe camera. Ajunsi in bucla (portiune lata din josul cascadei) ieseam la mal si ne intindeam sub alta salcie.
Stateam ore intregi si ascultam frunzele care zburau fortate de vant pe iuresul apei, gazele si sunetul indepartata al orasului. In toata lunca crestea iarba inalta, iar vara prindeam cai de iarba sau fluturi. Deseori strangeam flori de camp si i le duceam mamei care se bucura nespus … dupa ce ma certa pentru mirosul de namol din haine. Aranja florile intr-un vas cu multe multe gaurele.. un vas din lut rosu foarte frumos. Apoi am crescut si oltul a devenit un simplu rau pe care il salutam zi de zi cand mergeam la scoala de pe pod.
Ne mutasem aproape de gara intr-un cartier indepartat si faceam ceva vreme pana la scoala.. dar zi de zi ma opream pe pod si priveam apa care curge… se duce si poarta cu ea privirile, gandurile si salutul oamenilor care se bucurau de ea. Iarna ingheta pe diferite portiuni si-mi amintesc cum stateam pe gheata fina si faceam gauri cu nebunii de “la bloc” in scopul atat de copilaresc… de a pescui. Aveam undite improvizate din lemn de alun culese de cu vara si nailon (forfan – fir) gros. Iar carligul era de fapt un bold indoit in care sacrificam cate o rama daca mai gaseam in apropierea containerului ori in vreo gramada de ingrasamant sau puneam bobite de paine umezita.
Eram copil! Eram liber si hoinar. Apoi imi amintesc perioada cand imi duceam cainele la Olt. Se bucura mai mult decat pentru un os. Se zbenguia in apa, innota, se juca si stropea, se facea ca un porcusor… pentru ca iesea ud si se tavalea in iarba plina de praf. Alerga toata lunca si sapa toate musuroaiele de cartita pe care le gasea. Undeva dupa bucla facusera un lac de acumulare.. l-au facut pescarie intr-un final iar ultima oara cand am fost in Sfantu Gheorghe am sesizat cu stupoare ca l-au ingradit si au pus paznici care sa opreasca oamenii. Mi se parea crunt ca pustanii din ziua de azi sa nu aiba ocazia sa fuga dupa apusul soareleui sa se scalde si sa stea pana ajungea luna deasupra. Sa stea pe mal si sa o vada maiastra cum se oglindeste in lac si din cand in cand sa mai auda cate un peste care sarea dupa mustele de lac. Oltul si lacul sunt parte din mine. Parte din ce am devenit si din ce simt aproape de sufletul meu. Iar salcia sub care ne asezam in dupa-amiezele atat de fierbinti mi-a ramas atat de intiparita incat si acum pot gasi toate scorburile (probabil marite si uscate de vremuri).
Uneori amintirile sunt hrana pentru suflet! Sa ne bucuram de ele. Zic!

Categories
Jurnal de insomniac

Inchide ochii si simte iubirea!

In weekend-ul care-a trecut m-am oprit pentru o clipa din viteza cu care alerg prin viata! M-am oprit din graba de a face tot felul de lucruri. M-am oprit din planuri si am renuntat putin la cautarea raspunsurilor! Nu pentru mult ci pentru a observa lucrurile pe langa care trecem de obicei!

Am oprit timpul in loc intr-o clipa in care mi-am observat in oglinda… iubita ce-si trasa liniile genelor cu un creion. O imagine banala dar plina de insemnatate pentru mine. O clipa in care sa-i observ, si sa-i redescopar frumusetea… pe furis! In fundal pe retina se derula totul cu incetinitorul. Ea si creionul cu care-si realiza machiajul… pentru ea si pentru mine!
Am zambit si am savurat cat de mult am putut clipa aceea in care o priveam din spate pe jumatate dezbracata aranjandu-se. Priceless!

Apoi in zilele urmatoare am avut mai multe momente frumoase in care am simtit nevoia sa opresc timpul in loc. Sa savurez…

Zambetele si optimismul unei echipe cu care lucrez la chestii noi! Pasiunea aia pe care o descoperi daca privesti in spatele actiunii. Frumosul oricarei activitati facute cu placere si dragoste!

Alte cateva secunde frumoase cu bucuria neconditionata a catelului cand ne intoarcem acasa, cum da din codita si sare sa ne pupe…
Sau zambetul mamei Alexandrei cand ne priveste savurand bucatele facute cu atata drag pentru noi!

Am mai extras din zilele astea zambetul si licarirea prietenului meu Dodo legate de prezentul nostru comun! Asta dupa ani si ani in care inconvenienta dar nu separatoare a fost distanta dintre noi!
Ne-am reunit si mai mult decat atat punem la cale proiecte frumoase!

M-am mai oprit sa privesc la metrou doi tineri care se reintalnesc! Ea alearga cu gura pana la urechi spre el… ce o astepata cu bratele larg deschise ca si cand intreaga lui lume tocmai se indreapta spre el. Si o ia in brate invartind-o in ceea ce mi s-a parut o clipa perfecta si vesnica!

Am mai oprit timpul in loc, tot la metrou cand am vazut un batran cu baston care se opreste in dreptul unei cersetoare cu un copil in brate si scoate din buznar cinci lei si ii aseaza cu grija tremuranda in mana mamei.

M-am mai oprit din viteza vietii pentru a asculta o melodie frumoasa in vreme ce Alexandra si-a asezat capul pe pieptul meu. Si am ramas impietriti in cel mai cald cadru posibil.

Si de atunci m-am gandit sa scriu despre toate aceste clipe! Pentru ca sunt extrase din esenta noastra umana. Din cautarea aceea eterna a fericirii… cand de fapt fericirea e in noi! In felul de a ne opri sa savuram ceea ce ne ofera viata!

Fiecare dintre noi are aceste clipe dar foarte rar ne mai bucuram de ele…

Cauta-le… inchide ochii si simte iubirea! Cu siguranta vei fi mult mai implinit!

Cu drag!
Cristian Greger

Categories
Jurnal de insomniac

Jurnal de Insomniac ! Din ciclul acela de insomniac !

Musc intens din continutul canii mele cu cafea! Am avut una dintre cele mai pline saptamani din ultima vreme. Ma simt obosit. De fapt.. incredibil de obosit, dar asa cum mi se intampla de obicei nu pot dormi! E tarziu in noapte, sau am putea spune dimineata devreme. Din vecini se aud tot felul de zgomote catalogate drept “comuniste” .. pentru ca asta ne este darul blocurilor muncitoresti construite in perioada ceausista. Auzi cam tot!
Cu toate astea noaptea tarziu… cand ma trezesc sa astern ganduri pe hartie sau pe blog ma simt multumit! De ce?! Nu stiu! Sa fie bucuria proiectelor pe care in sfarsit le pun in derulare?
Sa fie faptul ca am langa mine un suflet incredibil si am parte de iubire?
Sa fie oare doar dragostea mea pentru linistea noptii?
Sau pur si simplu ideea ca ador sa scriu? E misto ca nici nu pot formula un raspuns.. dar scriu. Despre ce nici asta nu stiu. Nu mi-am ales un titlu asa cum fac de obicei. Pur si simplu mi-am trantit degetele lungi pe tastatura si tastez.

Pe drum spre casa mi-am adus aminte de noptile din adolescenta in care desenam…
Nu conta ce! Gaseam tot felul de subiecte in drumul de la liceu spre casa si denaturam imaginile vazute. Ori amintiri de prin locurile in care-mi petreceam vacantele.
Generam fluxul acela de liniutze si cerculete care intr-un final contopite cu umbre si putina culoare imi dadeau atata satisfactie. Mi-am amintit intr-o doara cum statea pe perete, intr-o rama din lemn, sub o sticla extrem de prafuita, desenul meu cu Vaporasul.
Initial vazusem ambarcatiunea pe o limba de nisip in Italia .. pe tarmul marii Adriatice. Cateva luni mai tarziu m-am hotarat intr-o noapte sa-l desenez. Acum se afla, departe de mine, peste oceane si mari in grija mamei mele. M-am gandit si la usa aceea subreda a grajdului in spatele caruia imi inchipuiam ca se nascuse Iisus. Si la casa din piatra rupta parca dintr-un oras al piticilor… si la fetele schimonosite ce nu prea imi ieseau!
Deosebit este ca dupa peste 20 de ani inca ma mai gandesc la truda mea de cate o noapte…
Desenele sunt simple! Nu opere de arta! Dar de cate ori fac salturile in timp mi se iveste un zambet pe buze. Asa suntem noi oamenii.. trecem prin viata si lasam cate o bucatica de suflet prin diferite locuri, pe hartie, pe lemn, sticla, pe internet sau prin cine stie ce paduri .. pe scoartele arborilor.

Ne traim viata lasand semne peste tot. Si ne bucuram atunci cand realizam ca nu am uitat ce am sadit in jur. Ne bucuram si mai tare cand realizam ca nici ceilalti nu au uitat ce am sadit… dar de fiecare data zambetul se transforma in acel indelung oftat:
Au mai trecut atatia ani!
Suntem trecatori. Atat de trecatori incat uneori am impresia ca este prea putin daca ne straduim sa trecem cu folos prin existenta. Nu ne iese mereu!
Pretuim lucruri complicate, pretuim si lucruri simple, dar mai mult pretuim sufletele in care scrijelim in fiecare zi.
Mi-as dori sa fiu pozitiv in fiecare clipa! Sa nu privesc deloc la dusmanul nostru etern. Timpul!
Uneori imi iese… Dar nu stiu cum voi fi maine… Si uite asa trec zile si nopti iar… acolo undeva in toata aceasta carte a destinului despre care vorbeam deunazi, mai mult sau mai putin colorata, se ususca uneori cerneala in forma de porcusori, urati si mizerabili, asa cum se intampla in primele zile de scoala. Pentru ca si viata asta trebuie sa aiba pete. Trebuie sa existe si momente cenusii. Tocmai ca sa nu ne pierdem in prea multa culoare!

A rasarit soarele deja! Mai vreau o cana de cafea! Deci inchei cu citatul zilei!

“Sometimes…
Sometimes doubt is the opposite of faith, but sometimes doubt can be a pathway to faith.
Sometimes weakness is the opposite of strength, but sometimes weakness can be the pathway to strength.
Sometimes failure is the opposite of success, but sometimes failure can be the pathway to success.”
― David W. Jones

Ganduri bune celor care tocmai s-au trezit! Sa fiti iubiti!
Cristian Greger

(text reeditat)

Categories
Jurnal de insomniac

De vorba cu Luna!

M-am trezit somnoros cu gandul la cornuletele lasate de mama Alexandrei pe masa din bucatarie. Am sterpelit unul de sub servetul pus deasupra farfuriei si mi-am turnat un pahar plin cu apa minerala. In fundal acele ceasornicului imi reaminteau ca e abia cinci dimineata. Tic-tacul ritmat spargea linistea noptii.

Am deschis geamul si mi-am aprins o tigara lasand zumzetul nocturn infim al orasului sa mangaie clipa.
In fata mea, pe cer, dupa o pacla subtire de nori intocmai ca un voal de mireasa, statea maiestuoasa Luna!
Salutare am spus in gand! Tacerea mi-a fost raspuns.
De ce te simt pana in cele mai adanci cotloane ale oaselor cand te arati plina si mirifica?
Tacere!
De ce stai atat de sfanta si ne pazesti noapte de noapte?
Povesteste-mi despre tine si Soare?
Tacere!
Sunteti intocmai ca doi iubiti ce-si traiesc povestea de dragoste la distanta… si in ciuda milioanelor de kilometri ce va despart vei avea mereu si mereu parte de lumina si caldura lui! Raspunde-mi! Nu e poetic? S-au scris mii si mii de versuri despre voi, si ode si romane intregi in care sunteti slaviti! Picturi pe toate suprafetele posibile in care se oglindesc portretele voastre nascute din imaginatia noastra!
Si mai multa tacere!

Oarecum specia asta a noastra ganditoare v-a facut vedetele galaxiei!
Stiu… suntem prea mici si neinsemnati pentru asta! Dar asa suntem noi… atunci cand depindem atat de mult de cineva ii inchinam… tot ce putem mai artistic!
De ce nu-mi raspunzi Luna plina! Te provoc! Spune-mi ceva, macar doua cuvinte despre secretele universului, macar un sfat despre viata asta trecatoare!
Tacere!
De ce e ceva vampiric in modul in care te simt? De ce culturile astea bolnave ale noastre au inventat monstrii ce-si arata fata hada doar cand rasari tu sa veghezi intunericul? Da stiu! Tacere… sunt secrete mult prea ingropate ca sa-mi dai vreun raspuns!
Bine luna sfanta! Mi-a facut placere… Mi-e suficient sa stiu ca ne veghezi somnul si trecerea timpului cu aceeasi maretie ca si pana acum… si pana la urma avem si noi oamenii o vorba care defineste faptul ca nu vrei sa-mi vorbesti!
Am stins tigara si privind ultima oara la frumusetea ei am soptit in linistea noptii:

Tacerea e sfanta! Luna mea draga…

Cristian Greger

Categories
Jurnal de insomniac

Batranii – sa ne amintim cine ne-a cizelat!

M-am trezit ca de obicei devreme lasand imaginea ciufulita din oglinda sa completeze tabloul unei noi zile ce urla dupa o cana de cafea cu lapte. Fara licoarea asta nu functionez cum trebuie. „Sunt liber azi” mi-am spus… zambind. Stiam ca o sa scriu linistit in dimineata asta pentru ca nu mai trebuie sa alerg prin viata! Asadar…

Aseara ne-am uitat cu Alexandra la „The Intern”, un film numai bun de vizionat cand ai nevoie sa-ti amintesti ca exista oameni, in periplul nostru printre evenimente cotidiene, ce efectiv ne schimba viata. Exista oameni ce apar langa noi din intamplare… sau poate e providenta… si ne fac sa fim mai buni. Cu noi insine ori cu cei de langa noi: colegi, familie, prieteni si cunoscuti.

Filmul prezinta un capitol din viata unui domn de 70 de ani jucat de magnificul Robert Deniro care inca simte nevoia sa fie activ in mai multe planuri. Se angajeaza la o companie ce vinde haine online ca intern al fondatoarei, o tanara cu familie. Batranul reuseste sa isi aduca aportul atat in cadrul companiei cat si in viata tinerei mamici (Anne Hathaway). O dovada a faptului ca daca ai fost folositor o viata… la batranete nu e neaparat sa se schimbe asta. In plus doza de intelepciune, experienta si bunatate este intocmai cea care poate aduce plusuri valoroase tinerilor. De unde sa invatam despre viata daca nu de la cei ce au trecut printr-o droaie de momente ce noua ni se par dificile? In plus unii batrani detin o caldura infinita in ochi. O caldura ce dezarmeaza si echilibreaza… o caldura ce nici macar nu are nevoie de cuvinte pentru a fi descrisa.

Stiu ca imaginea batranului din productia hollywoodiana este din pacate foarte departe de realitatea noastra romaneasca. Am citit zeci de materiale pentru Asta-i Romania despre batrani uitati de soarta si de oameni deopotriva. Bunici parasiti in catune la marginea societatii. Le uitam valoarea! Le uitam sfaturile! Ii lasam sa-si duca batranetile bolnavi, neputinciosi, oropsiti de soarta si cel mai grav… cufundati in singuratate. Din pacate sistemul social in care traim ne impinge spre ignoranta. Ne uitam cele mai de pret valori si ne parasim „batranii”.

In toate culturile exista sfatul varstnicilor sau Batranii adunarea celor cu experienta vasta de viata, ce iau hotarari pentru comunitate. Din pacate la noi a disparut complet ideea ca sfaturile lor sunt muuult mai utile decat google, generatiile tehnologiei sau clasa politica! Eu nu am uitat ca cele mai impietrite principii de viata mi-au fost definite de draga mea bunica. Si acum o pomenesc de cate ori pot… pentru ca orice sfat mi-a dat a ramas adanc in mintea mea si-mi e calauza. Culmea e ca de cate ori imi daruia din intelepciunea ei o facea cu umor. Un umor smecheresc ce-mi arata ca sufletul ii era etern tanar! La fel simt si acum dupa ce stau de vorba cu bunicul meu in curtea casei la un pahar de vin facut cu mainile lui.

Scopul acestui articol? Nu-l stiu nici eu… poate ca am vrut sa reamintesc si celor ce ma citesc ca nu costa nimic sa oferiti batranilor un zambet, o vizita, un telefon… si poate ca s-ar bucura sa le spuneti cat de folositoare va sunt sfaturile lor. Sa ii faceti sa simta ca rostul lor in viata da roade prin voi. Merita din plin!

Sa fiti iubiti!

Cristian Greger

Categories
Jurnal de insomniac

Orice castel de nisip e predestinat unui val

Cine nu a auzit de celebra expresie Dragostea dureaza trei ani… sau cine nu a auzit teoremele psihologilor legate de limitarea timpului de indragosteala, de barierele acelei perioade paradisiace pline de pasiune in care indragostitii se pierd in totalitate? Cu totii suntem constienti ca starea aia euforica in care nu exista nimic altceva decat partenerul se disipa usor in timp. Dispare dorinta aceea tatuata pe retina… se stinge vitalitatea electrizanta ce salasluieste in noi la inceputul relatiilor. Se spune ca apare obisnuinta, monotonia si intreg tabloul feeric devine o pictura prafuita fara semnatura. Cam asa s-ar defini evolutia unei relatii la scara mare. Si este cat se poate de real ca timpul isi pune amprenta pe relatiile noastre. Ramane insa de vazut cum?

Acum aproape 10 ani, manat de evenimente nu tocmai fericite, scriam o metafora legata de fenomenul asta. Se numea „Orice castel de nisip e predestinat unui val”

Visez , cu ochii deschisi. Asa m-am nascut , din sufletul mamei mele. Un visator! Problema mea e ca am tendinta sa naruiesc fiecare vis, de fapt sa le ratacesc pe toate si sa-mi lipseasca enorm. De fiecare data cand simt ce simt acum ma imaginez pe plaja.

Singur. Sunt adolescent… iar cerul e innorat. Construiesc un castel de nisip. Ma asigur inainte ca nu sunt foarte aproape de mare, tocmai pentru a reusi sa cladesc un castel frumos si trainic deopotriva. Marchez locul cu pietre mai mari pentru ca eventualii trecatori sa observe ca cineva a creat ceva acolo. Il cladesc asa cum stiu eu, cu tunele si scoici aranjate frumos. Batucit bine ca sa dureze si sa-l pot indrepta in locurile in care tinde sa se surpe!

Il termin si il privesc fascinat. Ma bucur de creatia mea maiestuasa! Dar in momentul acela unic de glorie presimt ceva! Ma intorc catre mare si vad coama lui inspumata. E valul pe care-l simt, imi sopteste la ureche intr-o limba necunoscuta cuvinte amenintatoare. E departe inca, dar stiu deja ca va fi cel ce va narui tot ce am trudit pana atunci. Intr-adevar se sparge de tarm si navaleste peste castel lasand urmele sterse ale unei dimineti in care m-am straduit. Mereu ajung la ideea ca orice Castel de nisip e predestinat unui Val.

Acum, 10 ani mai tarziu, realizez ca lucrurile stau oarecum diferit. Valul inca exista si la fiecare castel de nisip ridicat… apare inevitabil! Insa eu reactionez diferit! Adun nisipul ud lasat in urma lui si pietrele spalate de apa sarata si-l recladesc. Mai trainic si la fel de frumos. Ma obisnuiesc cu idea ca si acest castel este predestinat unui val nimicitor… insa astept cuminte si o iau de fiecare data de la capat. Maturizarea m-a facut sa inteleg ca frumusetea acestui proces sta in efortul depus. Asa e si in relatii. Momente de cumpana se ivesc la tot pasul. Chiar daca ajungi in puncte unde ai impresia ca starea de indragosteala dispare nu inseamna ca nu mai exista iubire. Ci e un semn ca trebuie sa faci totul pentru a redescoperi persoana iubita. Pentru a regasi vitalitatea iubirii. Iar micile chestii pe care le faci pentru a cauta sa readuci in prim plan acea parte feerica de la inceputul relatiei nu pot decat sa sudeze legatura in ceva muuuuulllttttt mai trainic si mai pretios decat starea puerila de la inceput. Iubire ce transcende timpul! Si partea frumoasa este ca (desi putini fac asta) daca citesti literele de-o schioapa scrijelite in interiorul tau… realizezi ca partenera/ul merita din plin asta! Si la fel si tu! Asa ca atunci cand simti ca vine valul… zambeste si cladeste mai departe!

Cristian Greger

Categories
Jurnal de insomniac Video

Love is my cocaine – Ce este dragostea?

Apasa PLAY!


Traim intr-o era in care pentru o mare parte din oameni… dragostea nu mai e ce a fost! S-a transformat in semne de intrebare, in date, cifre si procente. Oamenii au tendinta sa plastifice relatiile si sa isi dozeze dependenta. Sa ridice ziduri protective din frica de a suferi. Omul se poticneste in atat de multe informatii intunecate incat uita sa lase lumina iubirii sa-l incalzeasca. Putini sunt cei ce isi mai hranesc idealurile cu dragoste… putini mai construiesc ceva pentru „noi” si prea multi privesc doar „eu-l” lor egoist din geneza. Societatea asta bolnava contribuie si mai mult la disparitia sinceritatii iubirii. E oarecum trist si ironic ca se intampla asta.

Trebuie sa revenim la acel fel perfect de a fi, definit prin momente fantastice petrecute in doi. Avem nevoie de dragoste!
Avem nevoie sa gasim persoana ce reprezinta totul mai presus de orice. Avem nevoie sa ne lasam prada extazului iubirii. Niciun om nu se simte suta la suta implinit fara un partener cu care sa imparta totul! Si singuratatea are farmecul ei insa nu e nici a zecea parte din farmecul pasiunii si vietii de cuplu.

Ce este dragostea?

O intrebarea cu milioane de raspunsuri dar fara niciunul!
Este de ajuns sa inchidem ochii si sa simtim raspunsul! Pentru ca ne inchipuim iubita/iubitul in diferite ipostaze. E suficient sa cautam in adancul mintilor noastre o imagine recenta cu zambetul ei/lui si reactionam pozitiv. E foarte greu sa explicam acest efect chimic petrecut in corpurile noastre… in doar cateva cuvinte… insa va pot spune ca eu sunt convins ca dragostea nu este doar nevoia omului de a se reproduce cum spun cercetatorii sau scepticii.

Este un cocktail complex de senzatii ce nu se poate obtine decat iubind. Traind iubire. Experimentand emotii si dorindu-ti sa le simti cat de des se poate. Dragostea se afla in fiecare molecula vie, de la unghiile infipte in spate in momentele de pasiune si pana in lacrimile sarate scurse de dor sau de suparare! Dragostea e durerea pe care o simtim la randul nostru cand stim ca pe ea/el o/il  doare. Dragostea se gaseste in Lacrimile de bucurie scurse pentru implinirea si fericirea ei/lui.
Dragostea se imprima pe retina noastra atunci cand ne privim iubita/iubitul si ne privim de fapt pe noi insine prin ochii ei/lui.
Iubirea ne trece si prin nari cand ii inspiram parfumul ca pe un elixir miraculos ce ne poate purta prin foc si apa fara un graunte de frica.
Dragostea ne curge prin vene inundand fiecare cotlon cu simtiri si calatoreste prin pamant spre fiecare firicel de iarba, fiecare floare, fiecare pasare, fiecare delfin ajungand sa traverseze tari si oceane si intreg globul pamantesc pana in locul unde este jumatatea noastra. Asta in doar o clipa.
Dragostea face timpul sa stea in loc si distanta sa fie infima. Dragostea o vezi cand doi octogenari se saruta dupa peste cinci decenii de convietuire si visezi sa fie si pentru tine la fel.
Dragostea naste eroi si se transforma in curaj. Dragostea este cea care te impinge sa faci lucruri nesabuite desi logica iti urla cu putere ca ceea ce faci este gresit!
Dragostea inseamna clipe de intimitate ce raman tatuate pe sufletele noastre in toate vietile ce ne vor fi desemnate de demiurgi… Zei ce zambesc ironic privind slabiciunea noastra nebuna si frumoasa. Dragostea e putere si slabiciune in acelasi timp. Prostie si genialitate in aceeasi masura!
Dragostea este atat de puternica incat ii face si pe cei mai sceptici sa creada in magie! Sa creada ca imposibilul devine posibil!
Cand o avem totul pare euforic si utopic… cand nu o avem suntem pierduti intr-o eterna cautare a ei pana la epuizare. Dragostea da dependenta. Dragostea e ca un drog. Unul mai puternic decat orice substanta.

Love is my cocaine!

Pentru Alexandra.

 

Categories
Jurnal de insomniac

CLEPSIDRELE

Am intrat in casa dimineata in jur de ora 10.30 ca de obicei obosit…dupa zece nopti consecutive de stiri, am aruncat cheile pe frigider, am scos tigarile , telefonul si casile aruncandu-le pe pat, portofelul si ochelarii pe masa.
Era liniste. De undeva din vecini se auzeau un aspirator, apa curgand intr-o cada si un cuplu certandu-se.. pe nu stiu ce camasa calcata aiurea ..prea obosit pt a da atentie mare.. mi-am scos ca de obicei laptopul din geanta si l-am asezat pe cutia albastra tocita deja de cele patru picioruse de cauciuc. Nu l-am pornit. Era mult prea liniste!

In fata mea, pe masa, aceleasi obiecte eterne.. cutia din lemn de trabucuri cubaneze care fusese candva plina, deasupra o pipa veche ce imi aduce mereu o imagine a unui batran cu parul alb, ce pufaie in coltul casei pe o bancuta la umbra unui cires. Suportul deosebit de betisoare parfumate cu gaurelele lui.. ce lasa, indiferent daca sunt bete aprinse sau nu, un iz exotic …In coltzul mesei portofelul si ochelarii in care se reflecta tot cadrul. In dreapta si in stanga se ridicau parca intr-o eterna concurenta cele doua CLEPSIDRE. Prima incadrata in lemn gros si cu nisip albastrui, a doua intr-un cadru de clepsidra obisnuita cu baze rotunde si 2 stalpisori de sustinere dar cu lichid. O dubla clepsidra! un tub cu lichid lila deschis si in interior o clepsidra mai mica cu nisip orange. Aveam impresia ca poarta o discutie eterna.

Le primisem de la doua persoane dragi mie care sunt convins ca nu s-ar fi suportat! Si totusi, aici pe masa mea, departe de clipele in care fusesera primite, ele formau un cuplu. Un cuplu certaret as spune. Vorbeau despre timp, despre forme, despre culoare dar nu se refereau la infatisarea lor ci la principii de viata! Cea cu nisip albastrui povestea despre seninatate, despre faptul ca fiecare “bob de nisip” trebuie trait cu zambetul pe buze.  Am zambit ! ajungeam iar la principii de viata! Am intins mana si am intors-o pe cea dubla. Nisipul orange cadea din jumatatea de sus in cea de jos lasand golul sa ridice intreaga piticanie de clepsidra in susul lichidului din tub. Ea vorbea despre faptul ca timpul are mai multe directii! Ca si la oameni nu conteaza ca mergi in sus sau in jos .. timpul se scurge! Imi veni in minte ideea ca Timpul “se scurge in sus..” am facut imediat comparatie cu evolutia fiecarui individ care in trecerea timpului tinde si aspira catre o viata mai buna, un inalt nivel profesional si catre o treapta inalta a societatii… cam asa e…

Cu cat ni se scurg secundele vietii noi urcam diferite leveluri.. dar nu ne dam seama ca de fapt ocupatia asta eterna nu ne face decat sa NU sesizam cat suntem de trecatori!

Mi-am dat seama ca le-am intors in cativa ani de zile doar de cateva ori … desi de privit le-am privit de sute de ori.. si le-am sters praful de deasupra de nenumarate ori…

Apoi mi s-a parut sinistru sa ai doua clepsidre care sa-ti aminteasca in fiecare clipa ca timpul nu e static… ci trece. M-am gandit ca omul poate sa aleaga: sa intoarca la nesfarsit clepsidra si sa stie in fiecare clipa ca i se scurge viata sau o poate lasa prafuita pe o masa cu nisipul scurs… ignorand faptul ca dispare clipa cu clipa.

Am inchis ochii si mi-am promis sa zambesc cat de mult pot si sa incerc sa traiesc fiecare zi din viata cu gandul ca maine nu mai pot trai clipa de azi!

(Bucuresti 2007)

Categories
Funny Jurnal de insomniac

TRAFIC DE BUCURESTI!

Am plecat cu Victor din televiziune undeva putin dupa ora sapte. In mod normal daca aleg sa iau metroul fac maxim 40-45 de minute pana acasa. Astazi insa la opt si cinci eram inca in trafic. Victor m-a „aruncat” la Piata Muncii unde am mai asteptat vreo douazeci de minute un amarat de tramvai. Tot periplul asta printre stradutele blocate ale capitalei si stresantele stopuri rosii mi-au adus aminte de un post mai vechi dar care, iata, se potriveste si acum dupa vreo 8 ani 🙂

Daca ploua .. daca e soare,
Chiar si daca e innorat sau bate vantul,
De fapt orice “daca…” am alege, in Bucuresti e TRAFIC.
A devenit atat de aglomerat incat nu mai exista perioada din zi in care sa nu dai peste un blocaj la vreo intersectie. Se pare ca romanului i-a crescut foarte mult nivelul de trai pt ca toti au masini. Ba chiar conform unui studiu in Bucuresti sunt mai multe masini zilnic decat locuitori.
Si pt ca avem masini trebuie sa mergem cu ele. Nu conteaza ca stam la 2 statii de troleibuz de locul de munca, noi mergem cu masina ca suntem “domni” ce pana noastra!
La cumparaturi mergem tot cu masina chiar daca mergem la doua strazi mai incolo sau in marketuri, ca doar nu o sa caram cele 2 plase pe care le umplem in market.
Cand iesim in oras luam masina (cel putin nu mai e toata lumea beata prin cluburi si apoi pe bulevardele Bucurestiului).
Fereasca Domnul sa te urci intr-un taxi. E foarte posibil sa iti moara o droaie de neuroni si sa dai in batzaiala! Iar daca nu se intampla asta.. e mai mult ca sigur ca inveti tot vocabularul vulgar al soferului care (daca e in forma) mai si scoate capul pe geam si scuipa pe parbrizului colegului de la firma concurenta… ca nu l-a lasat sa-i ia fatza sau ca „Ala e de Ilfov si nenorocitul imi ia painea de la gura!”
Prin tot traficul asta mare e musai (altfel nu ar fi complet tabloul) sa existe la fiecare intersectie cate doi trei cersetori dezbracati pana la brau desi afara ploua cu galeata sau e ger.
Daca e cald .. mai vezi un verzisor in mijlocul intersectiei care mai mult incurca circulatia decat sa o inlesneasca.. Daca ploua FUCK THEM – stam in masina ca suntem cu baterii solare.. nu stim sa ne facem treaba daca nu e soare.. mai bine halim doua gogosi in masina si ne uitam la prostii care se injura in mijlocul intersectiei.
Iar daca a reusit soferul sa o ia pe o straduta ingusta … sa mai scape de buluceala de pe bulevard … evident (dupa legile lui Murphy) in fata sta o bascula cu nisip.. in fata unei vile de magnat si blocheaza intreaga strada! Vrei sa dai inapoi… nu mai poti ca mai sunt doi trei destepti in spatele tau care saracii au avut aceeasi idee brilianta ca taximetrsitul tau…
Te dai jos nervos platesti in scarba… si fugi spre prima statie de metrou! Evident daca e aglomeratie afara de ce sa nu fie si in subteran… ceasul metroului arata 00:00 ceea ce insemna ca metroul intarzie iar pe peron s-au strans oameni cat sa construiesti o noua aripa a Casei Poporului in 3 zile …
Intr-un final vine metroul si vezi cum toata gloata se indeasa ca sardelele in spatiul ala ingust. Te chinui sa gasesti un locsor langa cel mai apropiat geam deschis pt ca narile iti sunt asaltate de tot felul de mirosuri… Combinatii odioase la care nu s-ar fi gandit nici macar un institut de cercetare a mirosurilor!
Suporti cu chiu cu vai toate astea si la iesire iti aprinzi “sanatos” o tigara! Ajungi in studioul tau care e 1,50/2 metrii si te miri de cat de mult spatiu ai! Si e numai al tau! Si miroase a burete fonoizolant! Dumnezeule… ce bine e! Citesti stirile repede si intr-un moment linistit Dai drumul la muzica (Edith Piaf) si scrii… visand la Bucurestiul vechi pe care-l vedeai, copil fiind prin filme, cu trasuri … barbati cu palarii ciudate si Domnisoare in rochii lungi cu umbrelute…
Te-ai nascut in secolul gresit…

Categories
Jurnal de insomniac

Despre suflete… ratacite

Intr-una din serile trecute am iesit cu Alexandra la film. La iesirea din parcarea Mall-ului, intr-un frig crunt, statea la bariera un batranel. Desi i-am daruit ceva bani… pe drumul spre casa nu mi-am putut stapani lacrimile. Aveam un nod in gat si un gust de amaraciune vis-a-vis de tara asta in care din pacate observam zilnic problemele sistemului. Simteam o frustrare anapoda ca nu pot face mare lucru indiferent cat as incerca. Intamplarea mi-a adus aminte de un articol de pe blog publicat acum o vreme (pe care il puteti citi mai jos)… dar m-a facut sa realizez ca nimic nu s-a schimbat intre timp.
           

Am deschis ochii speriat. In doua clipe am uitat ce visasem… dar simteam inca vibratiile psihice in fiecare capilar. M-am aplecat si am luat o gura sanatoasa si acidulata de suc parca pentru a spala senzatia aceea nedorita. Mi-am imaginat foarte sumar ce avem de facut in ziua aceea. Cu o zi in urma purtasem o discutie cu un batran despre viata si despre suflete. Imi spunea sa deschid ochii chiar si atunci cand imi sunt deschisi, caci lumea din jurul meu poate arata altfel si ca isi schimba fata cu fiecare pas pe care il facem pe trotuarul prafuit. Sa privesc dincolo de ochi pentru ca sufletele sunt mereu altfel si mereu ratacite in alte locuri decat ar trebui. Sa tot fi avut vreo 75-80 de ani. Purta o pereche de bascheti amarati in picioare, o pereche de pantaloni de stofa si un sacou ce probabil prinsese inceputurile erei comuniste. Era a doua sau a treia oara cand il intalneam. I-am dat cate 2 lei de fiecare data cand l-am intalnit dar nu mai schimbasem niciodata cuvinte. Poate doar “Ia taica sa ai de paine” si un “Multumesc”. De data asta l-am rugat extrem de brusc sa-mi povesteasca despre tineretile lui. Si-a dus mana in care avea o batista antica la frunte, si-a sters broboanele si a oftat.

– Am crescut la munte .. taica in Apuseni! de era bradul falnic, stejarul cat 7-8 brate si cantau pasarelele in locurile in care ma jucam. Apoi a venit razboiul si am trecut vremuri grele. Parintii mi-au murit amandoi in lagar, sau cel putin asa cred. Dupa razboi am venit in Bucuresti si m-am angajat fierar la un atelier.

Invatasem in razboi cum se topesc metalele si cum sa le prelucrez.. am lucrat 9 ani in atelierul acela apoi am facut scoala de ingineri si m-am angajat in fabrica (…) Am construit poduri (…) M-am casatorit cu o fata cu parul negru ca taciunele si ochii albastrii ca cerul.. (pe obraz i se scurse o lacrima) , am facut 2 copii. Unul e plecat in Australia iar celalalt a murit acum 2 ani intr-un accident. Sotia s-a stins acum 13 ani de leucemie. Si am ramas singur singur…

Apoi mi-a vorbit despre oameni, despre ce a ajuns societatea si despre sistemul care a ajuns multicolor dar mucegait si despre sufletele oamenilor. Despre ce simti cand privesti un copac tanar si ce simti peste 20 de ani cand il vezi falnic ca apoi peste alti 15 ani sa vezi ca l-au taiat. Despre ce simti cand vezi in fata unui vanator o caprioara murind .. si din ochi se scurge doar spaima. Am vorbit cateva ore despre lucruri la care nu m-am gandit nicioadata atat de simplu. Discutia asta era ca o trecere de la plasticul rece al realitatii incuiate la lemnul viu al unui arbore de 400 de ani…

Mi-a ramas un gust amar dupa discutie, si-mi parea rau ca l-am intrebat, sau poate ca ii facusem un bine.. sa mai vorbeasca si el cu cineva. Iar eu invatasem o mie de lucruri. De fapt invatasem sa le privesc altfel.
Astazi ma trezisem asa cum spuneam mai sus cu intrebarea. Ce am de facut azi? Dar nu reuseam sa adun sumar toate targeturile mele marunte la un loc. Mintea imi continua discutia cu batranul… imi tot reveneau fragmente din ea. M-am gandit la vietile oamenilor din jurul meu si la ce ar trebui sa privesc la fiecare pas pe care-l fac. Pana la televiziune am studiat oamenii din metrou sau de pe strada si mi-am imaginat unde ratacesc sufletele lor sau unde vor rataci de azi inainte. M-am gandit cat de crunt este sa vezi cum lumea din jurul tau se schimba in cateva decenii atat de mult. Cat de crunt este sa-ti dai seama ca indiferent daca TU esti un om bun, sistemul va genera si astfel de probleme. Oameni buni vor avea de suferit. Ma intrebam daca e bine sau rau ca ma gandesc la toate astea. Comparam valorile generatiilor noastre cu valorile batranului. Am privit batranetea altfel din acea zi. Mi-am dat seama ca intr-n mod simplu imi vorbea despre frumos si urat in acelasi timp. Batranul vorbea intr-adevar despre “Suflete”. Despre suflete ratacite…

Categories
Jurnal de insomniac Luminile Umbrei Poezie

VISEZ

Din ciclul vise de insomniac.

Visez.. ca de obicei cu ochii deschisi..
la locuri si imagini de nedescris!
Caut ca orice om perfectiunea acolo unde cu siguranta o pot gasi.
In vise
Si simt!
In ciuda a tot ce e real si starpeste visele oamenilor, eu simt!
Pt ca visez cu ochii deschisi.
E suficient sa tintesc pata de vopsea de pe peretele din fata mea,
Sa ascult in casti muzica aceea sfanta ce sustine ruperea de palpabil.
Sa o las sa curga prin fiecare cotlon al corpului meu,
Sa plutesc pe corzile vantului spre lumea aceea perfecta.
Sa zbor deasupra a tot ce e real
Sa devin suprem… deasupra normalitatii.
Visez.
Visez apus de soare in varful unui deal sub un stejar
Visez apus de soare in locuri pline de iubire…
Visez scancet de copil si zarea inrosita de sentiment…
Visez infinitul tintuit intr-o clipa,
Visez libertate
O clipa eterna in care…
transpir fericire, transpir extaz, transpir LINISTE
transpir viata si Visez…
Visez… fum de tigara ce se risipeste instantaneu in vant ..
Visez spiritul eu-lui meu mangaind copacul!
Batranul arbore care tace… dar toarna prin palnia constiintei mele LINISTE cu carul…
Te visez langa mine, libera, perfecta, in camasa mea, cu picioarele goale prin iarba
Visez vant, apus de soare, stejarul, tu si fumul de tigara…
Visez.. visez ..
Cu ochii deschisi..

Categories
Jurnal de insomniac Luminile Umbrei

Lupta cu Frica

FRICA (2008)

In coltul patului sta stramb farfuria… Pe ea printre firimituri in proces de uscare un sandwish cu sunca si cascaval. Alaturi o sticla de pepsi aproape goala. Telefonul meu ce urla din 10 in 10 minute pt nu stiu ce chestie. O alarma setata candva cand aveam chestii de facut. Imi e tare greu sa il opresc. E departe ! Stau cu capul pe perna si din pozitia in care sunt vad totul intors la 90 de grade. Este singura pozitie in care nu am feelingul acela ciudat. Un feeling pe care nu-l pot intelege. Ma simt ca o scandura.. dar nu una oarecare.
Copil fiind ma jucam in pivnita bunicilor. Pe marginea pivnitei inainte sa se termine treptele era un raft. O scandura roasa de vreme si diferite vietati, plina de praf pe care stau asezate “nimicuri”. Dopuri de sticla, un pahar antic din lemn, o palnie din plastic ce avea deunazi o culoare vie.. acum e stearsa si patata de roseata vinului ce a trecut prin ea. Scandura e agatata in doua lanturi ce la randul lor sunt suspendate in 2 cuie cu agatatoare. Mereu mi se parea ca acea scandura face parte din alt cadru decat pivnita bunicilor… atat de ordonata si de aranjata. Asa ma simteam eu acum 30 de minute.. asezat in diagonala patului privind in lumina obscura la obiectele din camera. In alt cadru decat cel ce mi-a fost destinat. Speriat de gandul ca nu sunt complet si nici nu voi fi niciodata. Speriat de gandul ca orice incerc sa fac sau sa simt e in zadar. Trist.
Pe fundal sesizam o piesa nu tocmai optimista instrumental – Lily was here…
De cateva zile simteam ca am pierdut ceva ce nu am avut niciodata.. Imi gaseam puterea sa zambesc dar nu dura prea mult. Imi cautam un loc al meu in care sa ma linistesc.. dar peste tot “batea vantul” .. era pustiu. Cautam ceva si nu gaseseam. Ma afundam in starea asta si aparea ceea ce evit cel mai mult. Paranoia. Valul acela de idei care iti pateaza cu cerneala neagra ca taciunele orice fotografie colorata din cotidian.
De fapt cred ca e frica… e o frica ce sta ascunsa in adancul vulcanului din mine si de fiecare data cand mercurul senzatiilor mele urca pe o scara gradata, de atatea ori erupe si vulcanul terifiind si patand rosiatic imaginile din mintea mea.
Asa suntem noi oamenii… Ne-am obisnuit atat de mult cu unele esecuri sau cu nereusitele incat si atunci cand avem in fata idei deosebit de frumoase ce ar trebui apreciate, ne cufundam in analiza si seturi de intrebari… intr-un pesimism cronic… lasand sa treaca lucrurile ce ar putea sa ne faca fericiti.

(2015- prag de 2016) Ani mai tarziu stau in studio.. recitind randurile salvate in acea seara pe blog.. imi scutur capul negand orice stare de genul asta. Au trecut vremurile alea. Astazi nu imi va fi frica. Nici de mine insumi, nici de ce va urma si nici de esec. In nici un fel. Pur si simplu astazi am invatat sa accept ca trebuie doar sa incerc mereu, sa caut acele mici si firave lucruri ce-mi pot aduce cel putin pentru o clipa fericire. Azi am ajuns sa ma autoconving ca ceea ce trebuie sa fac este sa fiu eu insumi si sa ma straduiesc sa obtin ce-mi doresc doar prin felul meu de a fi. Si ca indiferent cat de jos cad, cat de mult ard… ma ridic! renasc din propria-mi cenusa! Astazi stiu sa lupt cu frica. Si castig de fiecare data!

Categories
Jurnal de insomniac Luminile Umbrei

Alergand prin viata

Te nasti.. intr-un cadru social de un anumit nivel ! Fie el underlevel fie highlevel sau unul absolut normal.Evoluezi.
Iti impingi existenta cu viteza utilizand la maxim perceptia pe care o detine specia noastra infecta. Judecata iti e mai mult sau mai putin stimulata de factori externi inca de la primii pasi si de la primele contacte cu civilizatia in care ai fost aruncat de destin.
Cresti. Acumulezi invataminte de la diferiti oameni sau ajungi sa fi autodidact. Studiezi, te joci, descoperi, analizezi si clasifici tot ce exista in ecosistemul tau. Te influenteaza copiii cu care iti traiesti magnificele momente ale copilariei, jucariile iti stimuleaza imaginati; muzica si povestile iti induc diferentele dintre bine si rau; vecinii te fac sa-ti creezi o anumita normalitate. De fapt te identifici intr-o anumita lume. Traiesti adolescenta in diferite anturaje preluand obiceiuri, reflexe, experiente, mai mult sau mai putin utile in drumul ce te poarta de pe poteca… pe bulevardul vietii. Realizezi ca exista si alte universuri omenesti odata ce cunosti oameni noi din alte medii sociale si mereu vei vrea sa te schimbi! Vei acumula si mai multe informatii, vei da dovada de straduinta, de extreme, de studiu incontestabil, de performante! Asta aparent pentru a-ti face viata mai buna! Pentru a obtine ceva din putinul pe care il are de oferit Timpul si Viata atat de scurta ce ti-a fost oferita. Vei simti nevoia sa faci repede repede o gramada de lucruri. Sa acumulezi averi, sa iti umpli capul si timpul cu tot felul de chestii pe care ulterior le vei uita cu desavarsire.
In timp simti ca individul din tine are nevoie de credinta, de principii de viata si de o jumatate!
E ca un blestem dat parca de bagheta unui magician sau este o pagina din cartea cea mare a destinului, sau este creatia unui Dumnezeu – sau orice alta entitate definita altfel de fiecare cultura pamanteana. Poate fi instinctul sau pur si simplu o lege a fizicii. Iti e mai usor sa te rotesti prin acest tunel dominat de lumina cand esti parte dintr-o sfera intreaga. Jumatatile de masura se rotesc haotic!
Si cauti jumatatea. O gasesti mai usor sau mai greu si construiesti in jurul conceptului de familie.
Faci copii pe care te straduiesti sa-i cresti si astfel iti traiesti si jumatatea a doua de viata in viteza. Iar copii tai vor face la fel si ai lor la fel intr-un ciclu repetitiv interminabil. Treci peste perioade din viata fara sa pretuiesti, fara sa te opresti in drumul tau, fara sa stagnezi, fara sa te bucuri de clipa, fara sa incerci sa cultivi prezentul pt a evolua intr-o singura directie. Asta pentru ca simti ca trebuie sa cunosti si sa evoluezi sferic! In toate directiile posibile si conform unor principii trasate de altii ce iti influenteaza viata! Dar cunoasterea ta nu face decat sa se limiteze la interiorul unei sfere… neinsemnate in care te invarti cu viteza! Asta pt ca asa simti ca te-ai nascut: Pt a trece vertiginos prin viata. Pt a fi un invingator. Pt a da viata unui alt om, pt a invata si a vedea cat mai mult, pt a creea diferite chestii si pt a muri! Ne nastem pt a muri! Cam asta este scopul predefinit al unei fiinte pe planeta asta.

Ne traim viata in viteza! Iar pe patul mortii .. in acele cateva secunde in care mai suntem constienti dupa ce ni se opreste inima ne privim… realizam cat de scurt e timpul… realizam ca suntem penibil de trecatori, suntem atat de neinsemnati in universul asta mare iar noi am trait ALERGAND PRIN VIATA !

Opreste-te! Inchide ochii pentru o clipa. Inspira! Expira! Deschide ochii si cauta primul lucru frumos din jurul tau. Oricat de neinsemnat este studiaza-l si zambeste! Fa-ti timp pentru a vedea magnifica lume in care traiesti. Asculta sunetul vietii. Lasa lumina sa te inunde si bucura-te de tot ce fara sa-ti dai seama iti ofera viata. Totul va fi altfel!

(Un post scris acum cativa ani cu ajustarile actuale 🙂 )

Categories
Jurnal de insomniac Luminile Umbrei

Colectionarul de Vise

Stii ? De obicei se spune ca titlul unui articol, al unei nuvele.. poezii sau al unui roman … pana chiar si titlul unei aberatii prin blogosfera se da la finalul „operei”. Cel putin cam asta ar spune marii critici literari. Poate de asta s-au dat atatea titluri postmortem… pentru ca niciodata nu se pleaca de la o idee. O insiruire de date, personaje si evenimente se scrie in timp, cu delasarea de rigoare a celor ce scriu, cu momente de cumpana in care evenimentele din viata de zi cu zi iti altereaza imaginea celor scrise.

Unii ajung sa treaca de barierele timpului uitand sa mai dea titluri. Iar atunci ma gandesc ca eu vreau sa fiu altfel ! Sa plec de la un gand. O notiune ! Vorbind de schimonoseala aceasta a fetelor celor pe care-i descrii realizezi ca sunt de fapt oglindiri ale trairilor tale. Eu am pornit de la un titlu imaginat intr-o zi oarecare, in timp ce lasam luminitele tunelului de metrou sa se oglindeasca in geamurile metroului intr-o linie aurita. Colectionarul de vise ! Colectionarul de vise, de vise, vise, se, e e e… un ecou al lucrurilor pe care le gandesc de fiecare data cand mintea mea construieste progresiv un trecut, un prezent si un viitor, oamenilor, lucrurilor si locurilor pe care le observ. Ganduri adunate dintre panzele ochilor mei impaienjeniti si asternute pe o coala alba, imaculata, ce are la randul ei… o poveste.

Astazi insa mi-am spus ca trebuie sa-ti povestesc. Sa iti aduc tie pe retina insiruirea de vise ce m-au uimit mereu. Da ! Vise. Visele unui suflet ce aspira ca mai fiecare om la anumite idealuri, vise visate in noptile lungi de iarna sau imaginate in dupa-amiezile ploioase ale vietii.

Ce sunt visele ? Sunt ele oglinda realitatii ? Sunt ele oare un pasaj de comunicare cu alte dimensiuni … asa cum ar indrazni unii fantezisti sa le defineasca ? Sau poate amandoua in masura egala… Poate ca visele izvoresc si se sfarsesc doar in imaginatia noastra daruita de Atotputernic. Sau poate ne sunt induse de personaje ori Entitati pe care nu ne-a fost dat sa le intelegem; ori cine stie, in cel mai ironic caz, sa fie rodul fructului interzis, muscat de Eva in Eden ! Poate ca visele sunt pedeapsa pe care Dumnezeu ne-a dat-o ! Sa aspiram o viata intreaga la anumite idealuri … ca apoi, cand se implinesc dorintele cele mai aprige sa ne dorim mai mult, si mai mult si mai mult … pentru a sfarsi in neant nemultumiti de ceea ce am trait, realizat si visat intr-o viata. Stiu ca suna crunt ipoteza cea din urma.. dar poate aceleasi Entitati ne-au daruit puterea de a intelege ca de fapt frumusetea vietii ramane in drumul anevoios pe care il razbim spre sfarsit. Oricum omul are tendinta sa isi doreasca mereu finaluri. Fericite, nefericite… unele considerate neasteptate sau planuite cu strictetea secundei. Finalurile ne fac sa credem ca am realizat ceva… ca am sfarsit o etapa din viata noastra. Insa ea are doar un inceput si un sfarsit ! Atat … totul pe parcurs se leaga intr-o linie continua fara sa existe finaluri fixe. Fiecare final fiind un inceput si invers …

          „Ce visezi tu cand esti cu gandul departe?” M-a intrebat odata un bun prieten. Ciudat este ca pe moment nu am stiut ce sa-i raspund. Pentru ca invalmaseala de ganduri si idei la care visam era atat de necunoscuta mie incat nu puteam sa-i explic lui… Imaginatia noastra este de fapt locul pe care nu-l cunoastem niciodata suficient. Ne putem recunoaste cu usurinta fata in oglinda, insa nu putem fi siguri suta la suta de ce vom gandi, ce vom face ori cum vom reactiona in anumite situatii. Despre vise nici nu mai vorbesc. O buna bucata de vreme visam pentru altii. Incercam fara sa fac un tel din asta sa evit gandurile mele… insa cotloanele mintii mele ma purtau in viata imaginara a fiecarui personaj pe care-l vedeam. Cersetori, casierite, domni respectabili in costume cu serviete de lux, ori copiii aflati in curtea scolii. Oameni si caini si pasari si pomi si flori si gandacei; toate imi inspira un vis. Visul meu dedicat existentei lor. Iar toate aceste vise reprezinta o adevarata colectie. O colectie pe care as putea fara doar si poate sa o expun cel putin pe o taraba de vechituri dintr-un targ unde batranii vand de la briceaguri cu prasele de os pana la timbre ori harti rusesti din vremuri de mult apuse.
Am scris mult timp pentru oameni pe blogul meu si o voi face si de acum inainte. Pentru ca visele nu se termina. Adunate sunt un intreg ce reprezinta „Eu-l meu indaratnic” cum spunea in poemul meu preferat Lucian Blaga. Iar toate lucrurile astea pe care le insir sunt pentru tine !
Semnat C. G.  Colectionarul de Vise

Categories
Jurnal de insomniac Poezie

No More Words

Exista clipe in viata noastra cand unele lucruri spun cat 1000 de cuvinte si ne scutesc astfel de efort.
Mai mult asupra mesajului nostru se pogoara un voal de subanteles perceput inzecit mai bine si mai ales apreciat.

Tacerea vorbeste.
Linistea doare.
Un cantec poate spune enorm,
La fel de mult spune o floare.
Un zambet sau o lumanare.
Un semn, o clipire,
o strangere puternica de mana
…sau o imbratisare;
o fotografie cat un milion de note muzicale.
Asternem zi de zi cuvinte peste cuvinte
Cu speranta ca vom fi intelesi in drumul nostru catre maine,
dar azi-ul cel etern prezent in minte
ce ne agita materia cenusie si fierbinte
sta intr-o picatura de apa… doar apa
atunci cand cei de langa noi sunt uscati… din crestet pana-n talpa.
In fiecare ora vorbim vrute si nevrute
impartind ori simplitate
ori expresii elevate…
in speranta ca cei ce ne asculta
vor percepe o imagine cernuta.
Adevarata personalitate se afla pe dinauntru, in spatele celor spuse
Iar accentuarea nu se face nici in cuvinte si nici in costume bine cusute.
Ofera un apus in varf de munte… si o clipa zambitoare,
ofera o melodie si eventual o privire cu ardoare.
Caci frumusetea nu e una vorbita
sau pe hartie atent asternuta.
Frumusetea, dragostea, prietenia, dreptatea, emotia nu au neparat nevoie de cuvinte…
No more words .. i said in words!

Categories
Jurnal de insomniac

Esti Fericit?

O intrebare la care ne gandim suficient de mult de fiecare data cand o auzim… de fiecare data cand ni se cere un raspuns.
Adica… aceia dintre noi care privesc lucrurile mai mult decat „logic” sau „practic”. Poate unii privesc fericirea ca pe procesul chimic din corp obtinut in anumite clipe. Unii o considera finalul unui proces ce se incheie favorabil, altii gasesc ca fericirea este simtita odata cu dobandirea unor targeturi.
Sentimentale, materiale, profesionale, spirituale sau relationale.
Eu unul cred ca fericirea nu e o chestie fizica de moment… finalul a „ceva”. Ci efectiv o poti masura doar in timp. Fericirea este un drum, nu o destinatie.
Cineva imi spunea acum multi ani ca fericirea vine din interior si ca te simti fericit atunci cand esti multumit cu tine insuti. La momentul respectiv am imbratisat idea. Acum, ani mai tarziu realizez de fapt ca fericirea nu este relatia dintre mine si eu-l meu interior, ci este perioada de timp in care m-am descoperit si m-am inteles. Nu pot spune ca sunt fericit abia atunci cand am inteles cine sunt… ci am fost fericit in drumul spre autocunoastere. Cu bune si rele… fiecare zi traita pe planeta asta cumuleaza o sumedenie de energii ce insumeaza de fapt fericirea. Pretuiti fiecare clipa pt ca indiferent de alegerile facute… la final… veti intelege ca de fapt fericirea reprezinta timpul petrecut in ceea ce numim viata. Asadar trezestet-te si traieste!

Categories
Jurnal de insomniac

Îmi amintesc

S-a stins in 19 iunie 2014

Imi amintesc cand te-am privit prima data! Cu ochii mei mari si curiosi am observat cum o priveai pe mama. Cu mintea mea frageda de copil am inteles ca esti special.
Imi amintesc.
Ca m-ai luat de mana si m-ai intrebat cum ma cheama. Apoi mi-ai spus cat de frumoasa este mama mea.
Imi amintesc ca venind in vizita m-ai pacalit cu lumanarea… si desi m-am suparat tare ca m-am manjit pe fata cu funingine… l-am considerat mereu unul dintre cele mai frumoase si amuzante trucuri.
Imi amintesc.
Cum trageai sania razand si te strambai doar ca eu sa simt ca sunt iubit. Imi amintesc cat ma pretuiai. Imi amintesc seri intregi in care stateai cu mine si ma ajutai la lectii. Istorie… geografie… si pe langa toate astea gaseai cate o poveste ca totul sa fie o placere. Sa-mi fie mie usor.
Imi amintesc cate m-ai invatat. Si prin ce locuri superbe m-ai purtat! Paduri si lacuri si cum imi aratai ciuperci si pomi si plante si pasari. Cum m-ai invatat sa pretuiesc natura caci fara ea viata e doar praf in vant.
Imi amintesc cerculetul in care scriai 200 lei desi deasupra foii era doar o moneda de 100. Radeam mereu! Imi amintesc cum imi gateai! Si ma invatai tot ce e bun si e correct! Imi amintesc toate astea!
Imi amintesc si cum ma acopereai cand faceam prostii. Si cum imi explicai tot ce trebuie sa gandesc cand am hopuri de trecut.
Imi amintesc despre principii si despre ce e de pretuit in lumea asta!
Imi amintesc.
Cum imi dadeai mereu sa beau din halba ta
Imi amintesc
Ca m-ai invatat sa fiu liber si sa cred mereu in ceea ce gandesc. Sa fac ce-mi place si sa ma respect.
Imi amintesc.
Ochii tai inlacrimati cand m-ai vazut dupa multi ani. Si strangerea in brate ca pe propriul copil. Imi amintesc bucuria pe care ai simtit-o sensibil fiind. Imi amintesc!
Imi amintesc si imi voi aminti mereu.
Caci m-ai crescut si mi-ai fost tata.
Tata si prieten si professor.
Nu te voi uita niciodata Apuci.

Categories
Jurnal de insomniac Luminile Umbrei Motivational

Trecutul e hrana viitorului… dar a trecut

Era un moment de gheata… lasasem cartea din mana. Nici macar nu mai stiu care din paragrafe imi montase panza de paianjen pe ochi. Priveam in gol gandindu-ma la trecut. In ziua asta ma legasera o gramada de cuvinte si de oameni de ceea ce se afla in trecut. Ultima perioada din viata mea era luminata doar de dorinta de a merge mai departe in viata. Stateam lungit pe pat intr-un cot si simteam deja furnicaturile acelea specifice in mana. Mi-a revenit imaginea tintuita pe cutiile mele. Erau cutiile in care mama mea adunase tot ce aveam in capitala in casuta mea. Plecasem atat de repede fara sa ma uit inapoi sau sa cuget prea mult la decizie. S-a dovedit o decizie cu folos. Dar asta nu insemna ca eu las totul in trecut si uit paginile cartii mele. M-am ridicat si m-am repezit asupra maldarului de cutii din coltul camerei. Rupeam bucatile de banda adeziva cu furie parca, nestiind insa ce sa caut in ele.

Prima cutie. Avea pe ea scris cu scrisul melodios al mamei.. carti si prostii. Am desfacut-o am aruncat pe pat cei trei mutzunachi si prima carte din maldar era Magicianul. Am zambit… era o mare parte din sufletul meu in cutia aceea. Am rasfoit timp de cateva zeci de minute aproape toate cartile din cutie. Erau enorm de multe si le citisem pe toate. Am realizat cat de bogat sunt dupa anii care-au trecut.

Am impins prima cutie deoparte si am trecut la a doua. Pe eticheta scria prostii 2. Am deschis-o. Inauntru asezate randuit alte cateva cutii. Am scos una din ele si deschizand-o am inlemnit. Mi-a cazut o lacrima peste restul cutiilor… Am scos poza am sters-o de praf si am asezat-o pe barul din bucatarie. Mi-a venit in minte faptul ca noua mea prietena s-ar putea supara daca o vede. Dar mi-am spus ca am sa-i explic ca o poza nu poate afecta cu nimic povestea noastra. Iar depozitarea ei in fundul unui dulap nu poate schimba trecutul. Era poza Luizei. In aceeasi cutiuta albastra erau legitimatiile mele, cateva cartele telefonice colorate adunate de-a lungul timpului si un plic plin cu scrisori. L-am desfacut si am luat prima scrisoare din teanc. Cu fiecare cuvant am simtit in cerul gurii gustul acela de mucegai pretios. Gustul de amintire ce dainuie in timp. Mi-a mai picat o lacrima blurand cateva randuri de pe scrisoare. Am mai scos apoi vederile de la tatal meu, cateva poezii scrise in timpul liceului, o agenda mica in care obisnuiam sa-mi scriu gandurile acum o vreme, mapa mea din primul an de facultate, un ceas vechi de noptiera pe care-l primisem de la mama la 18 ani, cutia de trabucuri cu care venisem din Germania si pe care le savurasem cu Ovidiu… cateva scoici, o droaie de discuri, multe alte chestii marunte si alte poze ale colegilor sau a prietenilor.

Ma invadase trecutul. Plangeam. Ca un copil care nu intelege de ce nu poate avea totul. As fi vrut sa pot fi in toate locurile ce se regaseau in acele cutii. Cu fiecare persoana in acelasi timp. Sa ii simt aproape si sa le spun cat de mult au insemnat pt mine. Am desfacut fiecare cutie admirand tot ce agonisisem in ultimii ani. Am parcurs toata istoria mea… ciudat.. dar incapea in cateva cutii; daca as fi indoit un pled in doua as fi reusit sa le acopar. O jumatate de viata in cateva cutii. Apoi am inceput sa rad. De unul singur ca nebunii aceia pe care-i vezi la geamurile spitalelor de lunateci. M-am oprit. Am oftat si m-am gandit la Postul cu Ciobul Pierdut.

Am inchis cutiile lipindu-le cu banda adeziva si mi-am zis… “Trecutul e hrana viitorului… dar a trecut”

Categories
Jurnal de insomniac Luminile Umbrei

Ceara

Sa fi fost prin 98 ? 99 ? nu mai stiu exact dar eram in Sfantu Gheorghe. Aveam obiceiul ca in timpul meu liber sa fac diferite chestii. Desenul ar fi una dintre cele mai dese indeletniciri si vine probabil din rutina de liceu. Am terminat Liceul de Arhitectura. Evident cele mai multe dintre “operele” mazgalite pe cartoane, foi, panze sau sticla reprezinta cladiri, case, barci, porti sau alte chestii ce trag linie in careul domeniului studiat.

Intr-o buna zi m-am trezit desenand un vas de ceara. Nu imi amintesc exact de unde mi-a venit ideea sau ce vazusem in ziua respectiva dar imi amintesc detaliile lui. Era un vas dreptunghiular cu muchiile superioare indoite in afara si colturile alungite. Probabil am ales materialul asta pt ca se modela usor si obiectul desenat nu trebuia sa aiba o forma simetrica sau exacta.

Dupa ce am trasat si ultimele retusuri pe desen… mi-am pierdut ochii prin casa… mintea mea cauta ceva. Mi-au lucit ochii cand pe raftul superior al bibliotecii am zarit o jumatate de lumanare groasa alba.  Langa ea intr-un vas de plastic mai ramasese o treime dintr-o alta lumanare dar rosie. Bingo… mi-am spus ! Aveam material.

Am luat frumusel amandoua materialele si mi-am cautat un vas.. (evident am sacrificat un vas bunicel .. asa fac majoritatea copiilor cand se joaca.. prostii). Am umplut vasul cu apa fierbinte si am aruncat lumanarea alba in vas si continutul recipientului de plastic rosu pe care-l scormonisem cu o lama de foarfeca in prealabil pe suprafata unui ziar. Am asteptat cateva minute nestiind daca intreaga chestie o sa mearga. A mers.

Mi-am bagat mainile in apa fierbinte si am luat bucata de ceara care se contopise cu “rumegusul” scormonit din cealalta si acum era tarcata cu rosu. Primul obiect a fost o chestie ciudata ce s-a nascut prin simpla atingere si reprezenta urma degetelor mele intr-un dreptunghi. Apoi am facut o bila.

Nu a trecut mult timp si am alimentat iar vasul cu apa fierbinte .. si inmuiam materia prima , ii dadeam o forma si tot asa de vreo 15 ori … am modelat un omulet, apoi o fata de batran (nu prea mi-a iesit) apoi am incercat sa fac un trandafir… mi-am dat seama ca talentul meu e totusi limitat… iar la final am facut un vas. Exact ca cel din desen: dreptunghiular, fete neregulate, muchiile indoite in afara si colturile alungite ca niste tepi de trandafir. Si s-a intarit.

Acum… la 8 sau 9 ani distanta de ziua aceea privesc pe teancul de carti din fata mea Vasul Acela. Culoarea i-a palit, muchiile s-au tocit iar colturile s-au rupt in timp. S-au perindat prin vas tot felul de chestii… de la bilute colorate, la glaje de sticla, petale parfumate, scoarta de copac, trandafiri uscati, bijuterii de lemn si metal sau lumanarele dinacelea mici in aluminiu.

Acum.. sunt 2 lumanari de apa in el. Ce mi s-a parut ciudat este cum e vasul acum si in ce stadii a trecut el in viata lui atat de interesanta de altfel. E mai ceva ca viata unui om. S-a nascut din 2 membrii ai aceleiasi specii. A fost o semnatura a artistului, apoi a devenit o bila, apoi un omulet, a fost o inima, a incercat sa fie un trandafir si o fata de batran. A devenit un vas in care multe alte obiecte si-au gasit lacasul si linistea. A domnit peste zeci de mii de foi scrise.

O adevarata istorie pt existenta lui. A vazut extrem de multe locuri (l-am purtat cu mine peste tot.. ), Germania, Austria, Ungaria.. ba mai mult a locuit in acelasi timp cu mine in vreo 5 sau 6 locuri, avandu-si mereu locul acela pe raft langa stivele de carti.

Acum a imbatranit si arata asa cum arata orice lucru vechi! Isi poarta povara timpului in semne si zbarcituri. Se scrie despre el, si cateva sute de cititori vor citi cel putin primele randuri despre cum s-a nascut. Nu m-am mai gandit niciodata sa-l intineresc desi detin aceasta putere.

Si… avand in vedere toate aceste lucruri de mai sus… el e doar Ceara. Poate in curand cineva il va face iar ceva tanar.. ceva nou si aratos.

Poate va fi purtat prin alte zeci de locuri si va adaposti alte sute de obiecte.

Dar intr-un final el e doar ceara.. Doar Ceara !!