Categories
Luminile Umbrei

O Ghinda

In universul asta infinit exista lucruri atat de mici si atat de neinsemnate ca dimensiune si ca timp de existenta incat e posibil sa traim o viata de om si sa nu realizam cat de mult ne pot schimba ele. As porni de la intrebarea cat de mult te poate influenta o ghinda? Majoritatea se vor gandi la celebrul film de desen animat Ice Age. Dar e vorba de fapt de o poveste frumoasa de dragoste ce isi are radacinile in trecut dar care s-a declansat atunci cand ghinda si-a facut aparitia in mainile lui intr-un mod neinsemnat si banal fara a semnala scopul ei in destinele fiecaruia. Se plimbasera o buna bucata de vreme pe coama dealului si se oprira in mai multe locuri. Aici au povestit despre cele ce au trecut si cele ce vor fi… s-au tachinat si s-au inghiontit dar cu sufletele luminate de prezenta celuilalt. Intr-un moment scris cu siguranta in cartea lor, el se apleca si ridica ceva dintre frunzele asternute la baza unui stejar. O intreba:

– Stii sa fluieri cu ghinda ? ea raspunse ca nu… El prinse caciulita ghindei, caci despre ea e vorba de fapt, intre cele doua degete mari ale mainilor, isi facu mana caus si sufla cu buzele tuguiate prin spatiul ramas intre degete si marginea ghindei. Sunetul puternic se auzi cu ecou in padure si peste intreg dealul ingalbenit de soare. Ea clipi apasat la auzul suieraturii.. dupa cateva secunde el isi duse din nou ghinda la buze dar ea nu-l mai lasa sa fluiere. Se apropie repede de el si il saruta. Isi apasa buzele fine pe ale lui inchizand ochii stransi ca si cum ar fi asteptat momentul asta un secol. El zambi si o saruta patimas simtind la maxim magia momentului. Inchisera ochii si lasara intreg decorul sa se invarta, el privea parca intreaga scena de sus si vedea cum freamata padurea salutand clipa si deznodamantul. Isi aminti ca acum multa vreme isi dorea cu ardoare acest lucru dar viata le-a urlat sever ca nu era momentul. Dar uite ca venise… iar micul obiect declansator era o banala Ghinda.

Petrecura intreaga dupa-amiaza impreuna urmarind fiecare sclipirile din ochii celuilalt, imbratisandu-se cat pt un an stiind ca foarte curand aveau sa se desparta iar… si timpul .. ori destinul … nu este nici macar acum de partea lor. Vor pastra amintirea asta ca pe un rubin gasit in pamant, curatat si asezat intr-o cutie de catifea… o vor pretui si vor zambi de fiecare data cand razele de lumina ce trec prin piatra asta rosie si pretioasa le va brazda fata inrosind obrazul buzele si ochii…

Vor stii mereu ca simbolul acelui moment si pecetea sentimentelor dintre ei este fara doar si poate o Ghinda !

Categories
Luminile Umbrei

Trifoi si fata de batran.

Se auzea vantul alinand si mangaind frunzele fragarului in amurg. Meritau asta dupa ziua torida ce trecuse. stateam tolanit pe patura si la fiecare miscare se auzea fosnind fanul de sub mine. Mai fornaia din cand in cand Gheorghita calul vecinilor. Am adormit intr-un final privind la stele prin crapaturile largi ale surii. A doua zi dis de dimineata m-am strecurat in bucataria din spate a bunicii si mi-am bagat ghearele in cratita cu lapte. Imi placea smantana de deasupra la nebunie. As fi facut orice sa o savurez zi de zi iar faptul ca disparea “pe ascuns” ii dadea parca un gust infinit mai bun. Am pornit de unul singur cu prastia in buzunar pe dealuri. La brau imi legasem punga cu “gugale”. Era o punga din piele de porc in care adunasem din apropierea garii pietre mici rotunjite de vreme. Trageam cu prastia in tot ce aparea in cale.

Sa tot fi avut pe atunci vreo 10 ani. Umblam descult iar seara imi curatam talpile de aschii cu acul si ma spalam in vanita. Lasam in ea spuma neagra. Sus in deal se aciuiase deja la “rupt de cucuruz” o mana de oameni. Erau vecinii dinsus de curtea noastra. Printre ei o fetita cu parul balai si ochi de azur. Ioana. Isi petrecea ca si mine vacantele de vara in sat. Mi-o aminteam din vacantele trecute in care ne jucam impreuna pe rapa.

– Pui de sas ! Sira-i acas’ ? Nu fugi de-i zici sa vie sa ne-ajute ? urla vecinul.

Am zambit spre Ioana ducand mana la ochi sa ma protejez de soare si sa o privesc mai bine.

– Ba da taica Marin. Fug acum dar o lasati si pe Ioana sa vie cu mine ?

– Apai sa vie copile ! Meri Ioana de cere ajutor la vecinu.

Am luat-o la fuga spre casa bunicilor cu prastia intr-o mana si cu Ioana de cealalta. Copii lui Marin se stabilisera in Sibiu, dupa cum povestea bunica. Baiatul era medic iar fata lucra la primarie. O aduceau pe Ioana dar nu stateau doar cateva ore, fiind prea ocupati sa-i mai ajute pe batrani la treburile campului.

Dupa pranz ne-am intalnit pe strada si am plecat ca de obicei sus pe deal la observator. La cateva minute de el era stejarul sub care ne asezam mereu iar cateva terase de porumb mai jos erau si cativa nuci din care adunam noi cu toti pustanii de pe ulita la vremea lor. Ne-am asezat si acum sub stejar sa ne odihnim. La un moment dat am tasnit in sus prinzandu-ma de prima craca a batranului ghindar si din cateva miscari am ajuns in frunzaris. Ioana se ridica si se apropie de o tufa de trifoi.

– Se vad lacurile de aici Ioa..

Nu-mi raspunse. Cauta atent in tufa de trifoi. Am scos briceagul din punga cu gugale si am taiat un ciot uscat care avea o forma ciudata. Semana parca unei fete de batran, lunguiata si zbarcita. Am “retusat-o putin accentuandu-i ochii si gura…

– Hai coboara ca am gasit ! urla de jos Ioa

Din cateva miscari am fost jos langa ea. – Ce-ai gasit ?

– Uite : si intinse manuta lasand sa se vada un trifoi cu patru foi. – Ti-l dau tie ca amintire ! Il vrei ?

– Da.. am ingaimat.

Am lipit trifoiul de ciotul de lemn. L-am strans bine si am coborat in sat. Ajuns acasa bunica m-a intrebat ce-am adus si i-am aratat cele doua achizitii. A luat trifoiul, a intrat in casa si in cateva minute s-a intors cu un colt de coperta de carte transparenta, cum se dadeau la scoala pe vremuri. Bagase trifoiul in ea si mi l-a intins.

– Poarta asta cu tine ca-ti aduce noroc nepotu’ lu’ buni.

Am privit cele patru frunze cateva minute bune in timp ce infulecam din castronul de visine lasat de bunica pe marginea verandei.

Au trecut ani de atunci, multi si plini de alte viziuni ale vietii, de alte evenimente si de alte lucruri dar nu atat de expresive precum momentele copilariei. Acum cateva zile un eveniment nefericit m-a adus iar in casa bunicilor. In curte aparuse si Ioana… plansa si imbracata in negru. Am intrat in bucataria pe cre o stiam de atat amar de vreme si intr-un moment linistit mi-am aruncat privirea prin lucrurile bunicii. Mi-a crescut inima de parca ar fi impins cineva dinauntru incercand sa iasa la iveala. Era coperta cu trifoiul. As fi vrut sa-i multumesc ca l-a pastrat, as fi vrut sa-i spun cat de mult inseamna asta pt mine. Dar ea era intre florile raiului deja. M-am uitat prin restul lucrurilor cautand parca fata de batran… nu l-am gasit dar am realizat ca e… precum in viata… trifoiul presat si uscat il gasisem.. aveam norocul si amintirile frumoase dar fata de batran disparuse… ca si ea.

Categories
Gand Luminile Umbrei

Un colt de inima Gand vechi

Negam.
Notiuni, idei, fapte si sentimente.
Omul e specie ciudata (am mai spus-o). Atat de ciudata incat negam pana si ceea ce se strecoara din cele mai adanci cotloane ale sufletului nostru pana in cele mai penibile terminatii, par unghii piele. Negam fiorul ce innoata isteric prin sange atunci cand ochii percep ceva si creierul analizeaza drept emotionant. Negam pentru ca ne impunem anumite plafoane logice sau limite sentimentale. Nu putem depasi niste praguri si suntem lasi pana in maduva oaselor. Ne impunem sa uitam frumosul din trecut de frica sa nu zdruncinam prezentul. Nu indraznim sa trecem dincolo de geamandura si sa traim asa cum ne dicteaza inimile. Suntem atat de lasi incat preferam sa traim intr-o ceata absolut reala. Alungam tot ce inseamna vis trait in timpul vietii.

… Picuri de ploaie sfinti cadeau astazi in acelasi loc unde se nascusera intr-o zi (la fel de ploioasa) fluturii din stomac. Priveam in gol strada umeda si murdara… priveam in locul acela unde acum cativa ani se afla tot ce mi-as fi dorit vreodata. Priveam cum picurii aceia sfinti ajung in locul acela infect pe care-l blamam si apoi sunt purtati de oameni din loc in loc.. Parca ar fi vrut sa spele iadul cu totul! Sa-l curete din cenusiul realitatii noastre. Sa boteze tot in calea lor si sa ierte orice pacat petrecut vreodata.
Ultimele amintiri fusesera de pretz.. le puteam compara cu atingerile unui inger.. le puteam compara cu cate un rubin slefuit aruncat intre cioburi de sticla mata. Desi sunt doar franturi de viata ramase in urma isi merita locul in noi.

– Nu pot decat sa multumesc! mi-am spus si am ridicat ochii spre cer. Iti multumesc Doamne ca mi-ai dat ocazia sa sufar dupa acele evenimente din viata mea. Momentele acelea merita sa ma doara o viata intreaga. Iti multumesc ca ai mai smuls din pieptul meu vanat si uscat de dor inca un colt de inima, de fiecare data, ca dintr-o paine.
Pretuim o privire atat de mult! Ne indragostim de un zambet! Traim pt vibratia unei voci! Renastem pt atingere! Iubim… oameni! Insa oamenii raman in urma.
Cine spunea ca iubirea nu doare de fiecare data?
Cu siguranta avea toate colturile inimii in piept!

Categories
Jurnal de insomniac Luminile Umbrei Motivational

Trecutul e hrana viitorului… dar a trecut

Era un moment de gheata… lasasem cartea din mana. Nici macar nu mai stiu care din paragrafe imi montase panza de paianjen pe ochi. Priveam in gol gandindu-ma la trecut. In ziua asta ma legasera o gramada de cuvinte si de oameni de ceea ce se afla in trecut. Ultima perioada din viata mea era luminata doar de dorinta de a merge mai departe in viata. Stateam lungit pe pat intr-un cot si simteam deja furnicaturile acelea specifice in mana. Mi-a revenit imaginea tintuita pe cutiile mele. Erau cutiile in care mama mea adunase tot ce aveam in capitala in casuta mea. Plecasem atat de repede fara sa ma uit inapoi sau sa cuget prea mult la decizie. S-a dovedit o decizie cu folos. Dar asta nu insemna ca eu las totul in trecut si uit paginile cartii mele. M-am ridicat si m-am repezit asupra maldarului de cutii din coltul camerei. Rupeam bucatile de banda adeziva cu furie parca, nestiind insa ce sa caut in ele.

Prima cutie. Avea pe ea scris cu scrisul melodios al mamei.. carti si prostii. Am desfacut-o am aruncat pe pat cei trei mutzunachi si prima carte din maldar era Magicianul. Am zambit… era o mare parte din sufletul meu in cutia aceea. Am rasfoit timp de cateva zeci de minute aproape toate cartile din cutie. Erau enorm de multe si le citisem pe toate. Am realizat cat de bogat sunt dupa anii care-au trecut.

Am impins prima cutie deoparte si am trecut la a doua. Pe eticheta scria prostii 2. Am deschis-o. Inauntru asezate randuit alte cateva cutii. Am scos una din ele si deschizand-o am inlemnit. Mi-a cazut o lacrima peste restul cutiilor… Am scos poza am sters-o de praf si am asezat-o pe barul din bucatarie. Mi-a venit in minte faptul ca noua mea prietena s-ar putea supara daca o vede. Dar mi-am spus ca am sa-i explic ca o poza nu poate afecta cu nimic povestea noastra. Iar depozitarea ei in fundul unui dulap nu poate schimba trecutul. Era poza Luizei. In aceeasi cutiuta albastra erau legitimatiile mele, cateva cartele telefonice colorate adunate de-a lungul timpului si un plic plin cu scrisori. L-am desfacut si am luat prima scrisoare din teanc. Cu fiecare cuvant am simtit in cerul gurii gustul acela de mucegai pretios. Gustul de amintire ce dainuie in timp. Mi-a mai picat o lacrima blurand cateva randuri de pe scrisoare. Am mai scos apoi vederile de la tatal meu, cateva poezii scrise in timpul liceului, o agenda mica in care obisnuiam sa-mi scriu gandurile acum o vreme, mapa mea din primul an de facultate, un ceas vechi de noptiera pe care-l primisem de la mama la 18 ani, cutia de trabucuri cu care venisem din Germania si pe care le savurasem cu Ovidiu… cateva scoici, o droaie de discuri, multe alte chestii marunte si alte poze ale colegilor sau a prietenilor.

Ma invadase trecutul. Plangeam. Ca un copil care nu intelege de ce nu poate avea totul. As fi vrut sa pot fi in toate locurile ce se regaseau in acele cutii. Cu fiecare persoana in acelasi timp. Sa ii simt aproape si sa le spun cat de mult au insemnat pt mine. Am desfacut fiecare cutie admirand tot ce agonisisem in ultimii ani. Am parcurs toata istoria mea… ciudat.. dar incapea in cateva cutii; daca as fi indoit un pled in doua as fi reusit sa le acopar. O jumatate de viata in cateva cutii. Apoi am inceput sa rad. De unul singur ca nebunii aceia pe care-i vezi la geamurile spitalelor de lunateci. M-am oprit. Am oftat si m-am gandit la Postul cu Ciobul Pierdut.

Am inchis cutiile lipindu-le cu banda adeziva si mi-am zis… “Trecutul e hrana viitorului… dar a trecut”

Categories
Luminile Umbrei Poezie

Vreau

Ti-as spune ca vreau dar ar fi si prea mult… si prea putin pentru cat se poate.
Ti-as spune da… dar ar insemna multe alte semne de-ntrebare.
As spune va fi de-as stii urmatoarea pagina din carte.
As spune acum de nu as privi doar dintr-o parte.
Dar nu fac toate astea… si nici nu caut motiv pt rabdare.
Nici nu neg nimic, eu doar sufletului ii dau crezare.
Las timpul si viata sa ne impinga intr-o frumoasa cautare,
Poate-om gasi la capat o salvatoare-mbratisare
Cine stie ?
Poate candva, poate aici, poate acum, poate acolo
Voi vrea, vei vrea, va fi si voi gasi motiv
Sa cred, sa sper ca-ntreg ghinionul meu dispare…
Odata cu tendinta ta de-a narui… tot ce apare.
Vreau…

Categories
Jurnal de insomniac Luminile Umbrei

Ceara

Sa fi fost prin 98 ? 99 ? nu mai stiu exact dar eram in Sfantu Gheorghe. Aveam obiceiul ca in timpul meu liber sa fac diferite chestii. Desenul ar fi una dintre cele mai dese indeletniciri si vine probabil din rutina de liceu. Am terminat Liceul de Arhitectura. Evident cele mai multe dintre “operele” mazgalite pe cartoane, foi, panze sau sticla reprezinta cladiri, case, barci, porti sau alte chestii ce trag linie in careul domeniului studiat.

Intr-o buna zi m-am trezit desenand un vas de ceara. Nu imi amintesc exact de unde mi-a venit ideea sau ce vazusem in ziua respectiva dar imi amintesc detaliile lui. Era un vas dreptunghiular cu muchiile superioare indoite in afara si colturile alungite. Probabil am ales materialul asta pt ca se modela usor si obiectul desenat nu trebuia sa aiba o forma simetrica sau exacta.

Dupa ce am trasat si ultimele retusuri pe desen… mi-am pierdut ochii prin casa… mintea mea cauta ceva. Mi-au lucit ochii cand pe raftul superior al bibliotecii am zarit o jumatate de lumanare groasa alba.  Langa ea intr-un vas de plastic mai ramasese o treime dintr-o alta lumanare dar rosie. Bingo… mi-am spus ! Aveam material.

Am luat frumusel amandoua materialele si mi-am cautat un vas.. (evident am sacrificat un vas bunicel .. asa fac majoritatea copiilor cand se joaca.. prostii). Am umplut vasul cu apa fierbinte si am aruncat lumanarea alba in vas si continutul recipientului de plastic rosu pe care-l scormonisem cu o lama de foarfeca in prealabil pe suprafata unui ziar. Am asteptat cateva minute nestiind daca intreaga chestie o sa mearga. A mers.

Mi-am bagat mainile in apa fierbinte si am luat bucata de ceara care se contopise cu “rumegusul” scormonit din cealalta si acum era tarcata cu rosu. Primul obiect a fost o chestie ciudata ce s-a nascut prin simpla atingere si reprezenta urma degetelor mele intr-un dreptunghi. Apoi am facut o bila.

Nu a trecut mult timp si am alimentat iar vasul cu apa fierbinte .. si inmuiam materia prima , ii dadeam o forma si tot asa de vreo 15 ori … am modelat un omulet, apoi o fata de batran (nu prea mi-a iesit) apoi am incercat sa fac un trandafir… mi-am dat seama ca talentul meu e totusi limitat… iar la final am facut un vas. Exact ca cel din desen: dreptunghiular, fete neregulate, muchiile indoite in afara si colturile alungite ca niste tepi de trandafir. Si s-a intarit.

Acum… la 8 sau 9 ani distanta de ziua aceea privesc pe teancul de carti din fata mea Vasul Acela. Culoarea i-a palit, muchiile s-au tocit iar colturile s-au rupt in timp. S-au perindat prin vas tot felul de chestii… de la bilute colorate, la glaje de sticla, petale parfumate, scoarta de copac, trandafiri uscati, bijuterii de lemn si metal sau lumanarele dinacelea mici in aluminiu.

Acum.. sunt 2 lumanari de apa in el. Ce mi s-a parut ciudat este cum e vasul acum si in ce stadii a trecut el in viata lui atat de interesanta de altfel. E mai ceva ca viata unui om. S-a nascut din 2 membrii ai aceleiasi specii. A fost o semnatura a artistului, apoi a devenit o bila, apoi un omulet, a fost o inima, a incercat sa fie un trandafir si o fata de batran. A devenit un vas in care multe alte obiecte si-au gasit lacasul si linistea. A domnit peste zeci de mii de foi scrise.

O adevarata istorie pt existenta lui. A vazut extrem de multe locuri (l-am purtat cu mine peste tot.. ), Germania, Austria, Ungaria.. ba mai mult a locuit in acelasi timp cu mine in vreo 5 sau 6 locuri, avandu-si mereu locul acela pe raft langa stivele de carti.

Acum a imbatranit si arata asa cum arata orice lucru vechi! Isi poarta povara timpului in semne si zbarcituri. Se scrie despre el, si cateva sute de cititori vor citi cel putin primele randuri despre cum s-a nascut. Nu m-am mai gandit niciodata sa-l intineresc desi detin aceasta putere.

Si… avand in vedere toate aceste lucruri de mai sus… el e doar Ceara. Poate in curand cineva il va face iar ceva tanar.. ceva nou si aratos.

Poate va fi purtat prin alte zeci de locuri si va adaposti alte sute de obiecte.

Dar intr-un final el e doar ceara.. Doar Ceara !!

Categories
Jurnal de insomniac Luminile Umbrei Opinie

Sacrificiul

Cultul jertfei sau al sacrificiului are radacini atat de vechi incat ar fi blasfemie sa nu fie luat in serios. Din vremurile faraonilor si pana nu demult in Egipt, in catolicism, ortodoxism si chiar si in restul religiilor apar pergamente drept dovada ca sacrificiul a fost prezent mereu. In arhitectura, in muzica, in tehnica creerii instrumentelor muzicale, in ascunderea marilor secrete pamantesti, in calugarie, in toate astea intalnim motivul sacrificiului. A sacrificiului de sine sau a altor suflete. Legendele sacrificiului pt apararea supremelor valori ale vietii, ale moralei sau ale eternului spirit de onestitate sunt prezente pe tot traseul destinului uman, sub diferite chipuri sau infatisari.

Ramane de privit din unghiuri diferite. Daca acum cateva mii de ani se jertfeau vieti si se aduceau ofrande zeilor astazi sacrificiul salasluieste in noi in alte forme. Poate materiale… poate strans sugrumate de etica si moralitate.

Sacrificiul de sine aste propriu si spiritului masonic precum o spune si Olimpian Ungherea in “Misterele Templului Masonic”. Exemplele date aici sunt mai mult decat reprezentative.

Legenda lui Osiris, sotul preafrumoasei Isis. Vicelanul Seth doreste cu ardoare puterea si intelepciunea fratelui sau Osiris. Si pentru ca nu le poate dobandi il ucide, ii ascunde cadavrul intr-o lada pe care o arunca in Nil. Isis pleaca in cautarea sotului disparut, il gaseste, reuseste sa fie fecundata de defunct si astfel se naste Horus care isi va razbuna tatal, readucand ordinea in lume.

Legenda maestrului Erigene, un filozof genial si initiat in tainele Artei Regale. Erigene a fost asasinat de trei dintre elevii sai, pentru ca Maestrul profesor refuzase, pe baza meritelor mediocre ale studentilor sa-i ridice pe o treapta superioara a cunoasterii.

Legenda Maestrului Arhitect Hiram Abif, cel responsabil pt construirea incredibilului Templu al Regelui Solomon. Legenda spune ca pt ai putea diferentia pe constructori Hiram Abif a creat un veritabil cod de recunoastere, dand fiecarei categorii parole, semne si atingeri specifice, secrete. Salariile erau luate in locuri diferite si evident in functie de gradul detinut: Ucenici, Calfe sau Maestrii. Trei dintre calfe, suparate ca templul era aproape gata iar ei nu luasera inca gradul de Maestru au vrut sa-i smulga cu forta parola. L-au omorat si l-au ingropat in afara templului la repezeala cu gandul sa vina si sa-i mute corpul neinsufletit mult mai departe unde sa nu fie gasit de nimeni. Au marcat locul cu o ramura de salcam (acacia), ramura care i-a si dat de gol.. dupa indelungi cautari. Trupul a fost inmormantat chiar in templul pe care-l construise, iar ramura de salcam a devenit ulterior unul din simbolurile Masoneriei.

Abatele Jean Le Saxon, despre care se spune ca a fost ucis de doi calugari din congregatia lui, pentru ai fura cartile sacre in care se afla Adevarul Absolut.

Apoi putem trece fara doar si poate in cadre mioritice. Sa ne aducem aminte de “Miorita”. Ciobanasul cel moldovean avea cea mai frumoasa turma de oi, cea mai mandra, cea mai faloasa. In Arta Pastorala ciobanul detinea toate tainele si secretele. Doi ciobani orbiti de invidie si ura, cel vrancean si cel ungurean hotarasc sa-l omoare pe cel moldovean. Desi acesta din urma afla de gandul asasin al celor doi, se supune totusi destinului fatal (sacrificiul de sine) convins fiind ca opera sa – faimoasa rasa de mioare carpatine, va dainui peste veacuri.

Ajungem astfel la Legenda Mesterului Manole. De data asta motivul este cel al Creatiei conditionate de jertfa. Mesterului Manole i-a fost luata scara si a fost abandonat pe acoperisul Manastirii Curtea de Arges pt a nu mai construi nicaieri o astfel de capodopera. Pe langa protejarea secretului aici intalnim si o alta fata a jertfei. Jertfa pentru creatie. Ana sotia lui Manole a sfarsit in zidurile constructiei pt ca aceasta sa dainuie in timp frumoasa si mereu tanara precum sufletul ei.

Ajungem apoi la Valori… sau sistemele de valori ce duc catre sacrificiu. In ratiunea omului de la inceputuri a existat o balanta. Binele si raul in cantitate etern egala. Nu exista bine fara rau si nici rau fara bine. Balanta ce o intalnim in toate culturile lumii… Ying Yang… in toate religiile si in absolut fiecare dintre noi.

Raspunsurile voastre la intrebarea de ce pt fiecare lucru frumos e nevoie de sacrificiu au fost scurte dar sugestive. pentru ca nu poti sa te bucuri de nimic cu adevarat daca nu suferi putin inainte

Pai…. daca nu ar exista sacrificiile, nu ne-am mai bucura si nu am mai savura atat de bine… momentele.. de fericire!!! Fiindca fericirea ta se naste din lucruri rare sau care se intampla rar. Daca fericirea ta s-ar naste din vederea unui fir de iarba … ar fi usor sa fi fericit tot timpul … dar asa mai greu…..

Astazi insa valorile s-au schimbat, si evident si sacrificiile sunt altele. Dar in fiecare zi facem sacrificii. Sacrificam timp, bani, dragoste, cunoastere pt exact aceleasi lucruri, schimbam locurile in care traim de dragul amorului, renuntam la amor pt joburi mai bune, renuntam la trecut si la prezent pt vise pictate in viitor, muncim pt zile mai bune, muncim pt copii, familie, pt animalele de companie, renuntam la multe lucruri pt a face pe altii fericiti sau pt a ne atinge telurile. Tine de modul in care alege fiecare dintre noi ce isi doreste mai mult. Un batran extrem de drag mie.. bunicul meu spunea: Omul trebuie sa invete ca nu poate avea totul. Si sa-si calauzeasca atentia inspre ceea ce il face sa zambeasca mai des. Desi odata cu zambetele va cugeta mult la cele ce le-a parasit.

Sa ne inchipuim o lume perfecta in care tot ce ne dorim se implineste fara pic de efort ! Pur si simplu nu ar mai avea sens. Ar fi impotriva ciclului vietii. Sacrificiul e in noi ! In felul nostru de a fi !

Categories
Jurnal de insomniac Luminile Umbrei Poezie

Evadare

Cand lumile intortocheate si patate din juru-mi umbresc zambetele proaspete

Si diminetile devin nopti polare fara de rasarit si fara de apus…

Cand colbul vremii e imprastiat pe rafturi si pe perete

Iar barba-mi creste fara doar si poate sucind tabloul tineretii cu josu’n sus

Si cunoscut-am peste noapte o alta fatza a monedei ce ma simt.

Atunci dintre ciulini,

din inchisoarea mea urbana cu garduri din spini,

fac pasi uriasi de supraom eliberindu-mi inima ca pe-un rubin.

O piatra rosie ce sta intemnitata intre colti de argint la gatul unui snob.

Cad si ma pierd,

cobor agale printre alge,

ating nisipul fin si asezat si ma ingrop la primul val.. simtind doar libertate.

O libertate sarata, inspumata si melancolica.

La mare… Azi Evadez !

Categories
Jurnal de insomniac Luminile Umbrei Motivational

Curajul – Cuvantul zilei

Din ciclul dimineti de insomniac

Curajul este virtutea care face posibile celelalte virtuti. Winston Churchill.

Asta daca vorbim de curajul acela bine definit care este prezent in viata oamenilor si delimiteaza normalul de fantastic, delimiteaza ignoranta de reusita ori bunul simt de nesimtire.
De fapt curajul este reprezentat de o clipa. O clipa in care conform unor impulsuri declansam actiuni ce pot avea impact direct asupra persoanei noastre.
Nu vorbesc de curajul eroic neaparat, sau de oamenii care fac lucruri necugetate. Vorbesc de acel curaj de care ai nevoie de a trece prin orice situatie.
E dorinta de a reusi, dorinta de a merge mai departe, dorinta de a nu regresa. Dorinta de a trai cu bune si cu rele avand demnitate si fruntea inainte indiferent de ce ni se intampla.
In ziua de azi iti trebuie curaj la fiecare pas… pt ca viata e o jungla notorie in care dai piept unor provocari si intamplari incredibile.
Asta zi de zi.
E important sa ai curaj sa faci alegeri, e important sa ai curaj sa risti pt a avea de castigat, e important sa ai curaj sa daruiesti si sa primesti, sa ai curaj sa traiesti asa cum iti dicteaza caracterul.
E important sa ai curaj sa iti iei o cafea de la automat, pt ca nu stii cu siguranta ce contine ea. Trebuie sa ai curaj cand spui buna ziua caci s-ar putea sa fi luat peste picior sau sa fi privit extrem de rece.
Iti trebuie curaj sa-ti faci o rata, un credit sau sa iti bagi banii intr-o banca. Asta pt ca in Romania niciodata nu stii cine cui si cum da tepe.
Iti trebuie curaj pt a iubi.
Iti trebuie curaj pt un One Night Stand.. s-ar putea sa dai de cine stie ce chestie ciudata sau sa fi acaparat intr-u totul.
Iti trebuie curaj sa zambesti pt ca ai putea fi considerat naiv deplasat sau chiar nebun.
Iti trebuie curaj sa te urci in autobuz – poti fi jefuit sau bruscat.
Iti trebuie curaj sa gandesti sau sa ai idei – s-ar putea sa fi judecat pentru asta.

Asadar curajul e cuvantul zilei…
Sa speram ca aveti curaj sa aveti curaj astazi !

Categories
Luminile Umbrei

PETALE DE TRANDAFIR si CLINCHET DE CHITARA !

Copil fiind închideam ochii indiferent în ce loc mă aflam si îmi închipuiam o după-amiaza perfectă într-o zi deosebit de însorită !

Locul ales de imaginatia mea obsedant de bogată, era cât se poate de simplă ca orientare sau ca idee în sine ! Era un pod-mansardă !… continutul însa era mirific. Era totul ca într-o poveste.. o carte cu peripetii în care personajul principal descoperă un loc incredibil…

Închideam ochii si îmi închipuiam ca intru într-un pod larg cu ferestre mari în cele două laturi perpendiculare pe pământ ! o incăpere imensă prăfuită si arsă de timp în care razele soarelui pătrund prin fiecare orificiu ce se forma între tzigle ! O ploaie de Lumină.. o ploaie de raze de lumină in care se zărea praful ridicat din podeaua de lemn !

Priveam in jurul meu si ma minunam de tot ceea ce văd.

Grinzi de lemn masiv mancate de insecte si multa mobila veche in toate cele 4 margini ale podului. Toalete si mese de machiaj vechi cu oglinzi inegrite de timp, si zambete desenate in stratul de praf ce le acopera. Semana oarecum cu podul unui teatru de provincie… din loc in loc cate un bust pe care inca fluturau panzele unor costume de balet pastrand oarecum muzica in a lor miscare.

In centru, exact sub fereastra cea mai mare de deasupra … un pian roşu cu margini stralucitoare… corzi aurii si un scaunel din lemn tapitzat cu piele rosie .. Pana si clapele mici .. cele care ar fi trebuit sa fie negre erau vishinii ! Mi se parea ironic cum sta … maiestuos in LINISTEA aceea deplina… asteptand sa explodeze sub presiunea unor degete pline de talent si pasiune.

Intr-un colt, ferit de raze de soare statea trist un corp de biblioteca ingust cu multe carti groase…

Pe unul din rafturile superioare rezemata de cartzi o poza ingalbenita ce intruchipa o familie iesita la iarba verde ! El barbat bine, imbracat intr-o camasa alba si bretele. Ea de moda veche (sau noua la vremea respectiva) purta o rochie dintr-aceea cu gat si brodata manual si tzinea in mana o umbrela de soare. Cei mici.. o fata si un baiat.. sfiosi se tineau de mana in fata parintilor. Fotografia emana fericire. Mai jos, impietrita parca pe raft.. in spatiul ce mai ramanea de la carti la marginea de lemn, statea o calimara in care se uscase cerneala si o penita veche veche de tot… cu pana.

Paseam incet .. speriat parca de fiecare scartzaitura.. era totul prea sfant pt a polua sonor decorul.

Stiu ca de fiecare data cand ma gandeam la podul meu drag.. ma opream in acelasi loc. Foarte aproape de pian imi indindeam manutzele si ma invarteam incet .. incet .. apoi putin mai repede pana ameteam si mi se parea ca dintre grinzile imense de deasupra mea se nasc PETALE DE TRANDAFIR.. iar in surdina .. fara sa stiu exact de unde se auzea CLINCHET DE CHITARA… si cadeau petalele incet .. dansand pe sunetul acela de corzi de chitara leganat pana se asezau linistite si istovite de dans pe podeaua de lemn. Si zambeam fericit .. ma linisteam si ma simteam atat de bogat.. atat de multumit de mine .. de tot ce pot sa-mi inchipui cu ochii inchisi ! Deseori facand acest lucru imi inchipuiam ca scriu despre locul acela.. dar nu am facut-o niciodata. Apoi am crescut .. m-am maturizat .. nu am mai avut ocazia sa ma visez in locul acela ! Pana ieri cand dupa multi ani.. vazand un personaj intr-un film urmarit in graba mi-am adus aminte de mine in ipostaza respectiva…

Am zambit… am inchis ochii .. m-au napadit toate acele amanunte deosebite.. simteam pana si izul de pod vechi in nari .. si respiram mirosul ca pe ultima gura de oxigen..

Am deschis ochii m-am privit in oglinda din camera ! Aveam un zambet victorios pe fata … am inchis ochii iar si am stat asa cu mainile intinse o vreme .. pana am vazut si am auzit iar nascand din tavan PETALE DE TRANDAFIR si CLINCHET DE CHITARA !

Categories
Luminile Umbrei

EA E CASA MEA

Inca se mai zareau aburii de la dush desi iesisem de cateva minute. Am petrecut mai mult de 3 sferturi de ceas sub apa fierbinte.

Gandurile iti alearga razlete atunci cand esti invaluit de caldura: Inainte de dush vizionasem un film. The NoteBook . Trist si nu tocmai. E vorba de un vis. Un vis nascut din dorinta eterna de a avea pe cineva langa tine pt tot restul vietii. Eeste un film despre victorie. Despre nazuinta, speranta si promisiuni tinute cu dintii pana in ultimele clipe ale vietii noastre marunte. Mi-a ramas intiparit in minte un raspuns. Zicea cam asa:

Ea e casa mea !

Cuvintele astea mi s-au parut mai mult decat o biblioteca intreaga de jurnale scrise cu sange. Cateva cuvinte care spun absolut tot ce trebuie sa spuna. Casa mea… traim intr-o era si intr-o tara in care posibilitatile se frang din fasha, iar firele sperantei sunt din ce in ce mai firave. A avea o casa inseamna enorm.. e cam primul obiectiv atunci cand pornesti la drum. Spunand cele de mai sus exprimi practic intreaga ta nazuinta, intreg respectul tau pt ceea ce va fi ! Exprimi in cateva cuvinte caldura eterna si traditionala a caminului. Iar toate astea exprima superlativul… exprima dragostea. Certitudinea ca alaturi de sufletul ei nimic nu mai conteaza. Nici macar unde este sfantul “Acasa”. Mai exista oare o astfel de dragoste ? mai exista iubire fara de ganduri cenusii rupte din ideea de trai decent ? Se mai iubesc oamenii ca in alte vremuri ? Unii ar spune ca de fapt timpurile acelea in care iubirea e suprema abia au inceput… altii ar afirma ca s-au dus de mult. Eu ma intreb daca tine intr-adevar de vremurile trecatoare…

Copil fiind mama m-a invatat mereu sa fac ceea ce-mi spune inima. Sa cred in ceea ce simt cu tarie si sa sustin asta indiferent de situatie. Sa-mi ascult instinctul si sa-l respect caci bunatatea sta in fiecare dintre noi. Astazi i-am multumit in ganduri ca m-a invatat sa apreciez cu totul si cu totul alte lucruri decat ceea ce ma forteaza societatea. Ghidat de principii financiare sau de balasturi profesionale nu poti adormi zambind. Odata si odata te vei izbi de ziduri groase si abrupte. Si-atunci pretuiesc ceea ce imi spune inima.

Am zambit, am oprit apa si am sters oglinda cu un colt de prosop. M-am privit indelung in oglinda si m-am intrebat cu voce tare… ce iti spune inima ? Tot eu mi-am raspuns: Ea e casa mea ! iar asta ma impinge mereu si mereu inainte ….

Categories
Luminile Umbrei

Controlul unei Clipe Statice !

Exista momente in viata fiecarui om cand ne dorim anumite chestii..

Sunt dorinte dictate si percepute de stomac, de lipsa de adrenalina, de papilele gustative.. de simtul olfactiv de retina … sau de factori externi declansatori..

Eu imi doresc de foarte multe ori cate o chestie ! de exemplu (banal) ma trezesc din somn si primul lucru pe care mi-l dicteaza creierul amortit si inca incetzosat este setea ! si mi se face pofta instantaneu de lapte ! dezamagirea este imensa daca deschid frigiderul si constat ca nu am lapte sau ca cel pe care il am .. s-a acrit !

In alte momente simt nevoia de dulce .. nu stiu exact ce .. si nimic din ce gasesc prin casa nu ma satisface … am ciocolata, budinca, bomboane mentolate, dropsuri de fructe.. napolitane .. si toate cretinitatzile de dulciuri dar nu e ceea ce imi doresc ! si ma screm incredibil de tare sa realizez ce pana mea imi doresc … dar nu .. raman in ceatza si imi amagesc creierul cu cele insirate mai sus…

Apoi brusc dupa ce sunt satul si ghiftuit cu toate cele .. realizez ca vreau o inghetzata de vanilie ! deschid geamul inainte sa ma imbrac sa dau fuga la alimentara si vad cat de frig e … ! imi trece instant ! as putea (la naiba) sa ma imbrac pur si simplu si sa plec la alimentara sa ma gandesc acolo ! nu m-as intoarce din drum sigur .. as merge chit ca ar fi -30 de grade afara .. pt simplul fapt ca nu ma intorc niciodata din drum.. si pt simplul fapt ca oricum m-am imbracat !

Alte momente de gen sunt cele in care desfasori in tihna cine stie ce activitate si cineva te freaca la icre ! .. si nu o data .. nu de doua ori .. ci in mod obsedant in CONTINUUUUU…

Si atunci iti doresti sa dispara acea persoana.. atat de tare incat incepi sa te temi ca s-ar putea sa se implineasca …

Mai sunt momentele cand esti extrem de obosit dar trebuie sa mai faci inca o droaie de chestii ! mai ai de platit intretinerea intre anumite ore (pt ca imbecila de la caserie e intre 2 ore exacte la ghiseu si daca nu platesti atunci iti baga penalizari ..), mai ai inca 6 ore la cel de-al treilea job .. de la care nu poti lipsi nici daca e foc si uragan (ca deh asta ti-e meseria) ! mai ai de cumparat niscaiva chestii .. de genul Hartie Igienica, Gel de par (fara de care nu poti iesi din casa ca-ti sta parul ca pixu), suc si apa minerala ca nu mai ai nici un strop prin casa.. s.a.m.d. …

…atunci iti doresti sa dispara totul pentru o clipa in jurul tau, sa inghete acele ceasornicului iar tu sa inchizi pleoapele grele si sa savurezi eternitatea unei clipe statice .. nemasurate .. necontorizate.. libera de ganduri de “Trebuie” de “urgent” si altzi termeni asociati !..

Stau si ma gandesc ca o fi unul din motivele pentru care in lumea asta sunt multi oameni care se sinucid ! isi doresc eternitatea unei clipe statice … da .. asta e exprimarea … e definitia mortii … unii isi doresc moartea ! asta pentru ca nu inteleg ca de fapt ceea ce cauta ei este puterea de a controla durata acelei clipe statice ! Libertatea de a inchide ochii iar atunci cand ii deschizi sa te afli in acelasi loc in aceeasi secunda si totul neschimbat in jur .. dupa asta tanjim cu totii ! Controlul unei Clipe Statice !

Categories
Luminile Umbrei

MONEDA SI MAREA

– Nu dati banii pe prostii … Luati banane la copii !!  se uzea … repetitiv si din ce in ce mai tare .. din ce in ce mai aproape …
Am deshis ochii si mi-am miscat putin capul de sub tricou.. atat cat sa privesc in lungul plajei.. Din pozitia in care eram vedeam nisipul foarte mare .. boabele aurii sau cenusii.. Foarte aproape, dintr-o gaura ciudat de mica isi facu aparitia un paianjen !
– Hey there piticule… am zis ! se oprise.. simtise probabil vibratia vocii !!
Aveam capul semi-acoperit si nu vedeam mai nimic deasupra ci doar o linie paralela cu plaja si evident tot ce se afla in directia respectiva ! Mi-am aruncat privirea in zare … Nimic special… oameni prajiti … (erau spre finalul concediului, localnici sau bronzati natural ) oameni albi .. care se bucurau de azi de ieri de razele soarelui… turnul salvamarului gol si barcile in fata lui … in prim plan o scoica uscata si incinsa. Printre voci se auzeau marea si steagul care flutura in vant cu un zgomotul specific… un copil care striga dupa mama lui, vanzatorul de banane .. care se apropiase intre timp si un fotograf care se forta la o portavoce. Venisem cu noaptea in cap, instalasem corturile, si trecusem de prima noapte incendiara ce-i drept. M-am intors si langa mine era .. pe un cearsaf roz intins pe un sezlong o domnisoara blonda bronzata. Dormea dusa (banuiam) lasand soarele sa coloreze formele ingrijite. Avea ochii acoperiti de lentilele negre ale ochelarilor si nu eram sigur daca are ochii deschisi sau inchisi!
Imi simteam spatele ars de soare si ma gandeam deja la noaptea care urma si la lotiunile mentolate pe care trebuie sa le iau sa alin usturimea. M-am intors cu burta la soare si mi-am pus ochelarii de soare. Stateam in coate privind orizontul albastrui. Undeva foarte departe se vedeau doua vase pescaresti si o dara de nor deasupra lor … pe post de paznic.
M-am uitat din nou brusc la domnisoara de langa mine si mi s-a parut ca schiteaza un zambet.
“mi se pare” mi-am spus..
Au trecut cateva minute si a aparut prietena ei. O tipa roscata, slabuta cu pistrui, genul nord-insular. Avea o geanta de plaja verde fluorescent…
Scoase din ea o lotiune de plaja, 2 pahare de plastic si 2 doze de bere. Se aseza pe sezlongul alaturat si intinse paharul. “Amica somnoroasa” intinse mana si astepta pana i se turna berea… cu 2 degete de spuma… se uita la mine scurt prin lateralul ochelarilor parca special pt a vedea ca ma studiaza! Am zambit!
Am scos din rucsac sucul si mp3 playerul mi-am indesat castile in urechi si am luat o gura de suc. Se incalzise si avea un gust infernal ! bleak.. mi-am spus lasand fata sa mi se schimonoseasca.
Am aruncat inapoi in rucsac mp3-ul m-am ridicat si le-am rugat :
– Va uitati si voi va rog la lucrurile mele cat sunt in apa?
– Da desigur imi raspunse zambind blonda!
Am ajuns cu chiu cu vai in apa. Era rece pentru o zi atat de fierbinte dar limpede; m-am scufundat si am parcurs cativa metrii pe sub apa! Am deschis ochii… pe fundul apei se vedeau bine de tot, ca niciodata… dunele de nisip formate, pietre si scoici. Zarisem chiar si un peste ratacit care o zbughise rapid simtind apa miscandu-se. Am iesit si am luat o gura de aer si m-am scufundat iar. Am vazut ceva lucind pe fundul apei. Eram deja la distanta destul de mare de mal si nu stiam exact cat de adanca e apa. M-am scufundat sa vad … ce luceste ! Am atins cu mana fundul apei in apropiere de locul unde vazusem sclipirea… se forma o pacla acvatica si nu mai vedeam mai nimic pe fund!
Am iesit iar la suprafata… eram totusi curios daca e vreo scoica sau vreo bucatzica de metal! Am calcat apa in loc pana s-a asezat pacla tulbure de nisip si m-am scufundat iar! Simteam deja presiunea in urechi si-mi spuneam in gand ca nu o sa ma doara cand ies! M-am uitat fara sa ating fundul… nu se mai vedea!!
Am iesit din mare, scurgandu-mi apa din urechi care nu mai vroia sa iasa! Mi-am indreptat-o spre nisip si bateam in tampla prin gestul acela cretin care te face sa mai si ridici un picior, aratand parca a cocostarc sau cine stie ce deplasat mintal. M-am asezat pe prosop nu inante de a multumi fetelor pt ca au avut grija de lucrurile mele! Mi-a ramas gandul la obiectul sau scoica din mare… sa fi fost doar o iluzie? Nu aveam de unde sa stiu!
Am intrat in vorba cu cele doua tipe, Katy si Mony, care intr-un final de poveste m-au invitat sa mancam impreuna. Am acceptat… fireste… oricum eram burlac la mare iar prietenii mei cu care venisem erau plecati in statiunea vecina! De fapt oricum nu conta foarte tare… important era sa comunic si eu cu cineva!
Ne-am intors glumind pe plaja… soarele era inca sus pe cer si nici o urma de nor! Incinsi ne-am grabit sa ne aruncam catrafusele pe marginea sezlongului sa purcedem spre apa! Venise doar blonda… intre timp roscata se aseza pe sezlong si isi ungea pulpele cu ulei, spre deliciul unei gasti de pusti aflata la cativa pasi…

Ne-am indreptat spre locul in care vazusem obiectul sclipitor… nu le povestisem nimic la masa despre asta. Poate pt ca uitasem… poate pt a nu parea penibil. Am intrebat-o daca stie sa se scufunde! Ca raspuns a disparut in adanc aproape fara zgomot! M-am scufundat, am inaintat in larg iesind din cand in cand pentru aer. Ajunsesem aproape de locul acela si ne priveam unul pe celalalt in adanc. Iesind la suprafata cu gandul sa iesim… brusc mi-a atras atentia din nou sclipirea… era parca un semn! Nu imi venea sa cred… soarele se afla acum in cu totul alt unghi iar probabilitatea sa observ aceeasi sclipire ar fi fost extrem de mica! M-am scufundat si Mony dupa mine! Am intins mana pe fundul apei si am prins cu pumnul obiectul strangand bine printre darele de nisip care acopereau iar mai tot! Era o moneda caruia ii simteam netezimea si zimtii din margine. Inca mai puteam percepe inscriptiile de pe una din parti! Am inchis ochii si ne-am impins spre suprafatza …
Am tras aer in piept care se blocase deja de la presiune, am respirat sacadat si grabit, am scos moneda si am clatit-o. Mony nu inceta sa strige:
– Foarte tare … cum Dumnezeu ai vazut-o ?
– Incredibil ..
Zambeam… era ca un trofeu!! Era innegrita putin pe fetze dar cu muchiile perfect curate si rotunjite. Probabil de asta lucea asa… ajuns pe mal nu am ezitat sa-i fac o gaurica si sa o agatz la lantzicul de la gat! Am studiat-o toata ziua, am curatzat-o cu pasta de dintzi – sfaturi batranesti – am tot privit-o… si pipait-o… si intors-o pe o parte si pe cealalta… ava ceva ce ma fascina! Au trecut zile intregi la mare si o purtam mereu cu mine… mi-am petrecut cele cateva zile cu cele doua domnisoare… si cu amicii mei… intorsi intre timp.
Intr-una din zile… ma oprisem cu Mony la o taraba unde o batrana vindea scoici mari si alte chestii mai vechi sau mai noi facute din lemn, pluta, corali, stelutze de mare, scoici mici s.a.m.d.
Batrana m-a privit lung si a zarit moneda la gatul meu! A intins mana si m-a intrebat:
– De unde ai tu asta maica?
– Am gasit-o in mare mamaie!
– Se va intoarce de unde a venit! spuse ea zambind cu zambetul acela specific oamenilor batuti de soarta si de vemuri.
Am luat intreaga scena drept ciudata.. nu stiam ce sa inteleg dar nici nu am stat sa cer explicatii sau amanunte… am cumparat 2 stelute si mi-am vazut de drum…
In tot acest timp ma obisnuisem sa o port mereu… si toata lumea care o vedea o studia…
Avea inscriptionata o corabie pe una din parti iar pe cealalta parte cateva litere sterse (nu stiam caracterele)…
A venit si ultima noapte… dimineata devreme urma sa strangem corturile si sa pornim spre casa… trecuse si concediul… Mony si Katy plecasera in acea dimineata… le-am dus la gara cu alai… apoi ne-am petrecut mai toata ziua pe plaja .
Era seara nu foarte tarziu… apusese soarele de cateva minute iar cerul era rosiatic si luminat la orizont. Mai era inca lume care se plimba pe plaja.
Stateam pe nisip, care devenea din ce in ce mai rece. Priveam in largul marii parca intristat de ideea ca va trebui sa ma despart de ea pentru inca cine stie cata vreme! In dreapta se zareau 3 pusti care se zbenguiau inca in apa. Fusese o zi fierbinte iar apa inca isi pastra temperatura ridicata!
Brusc mi-am aruncat camasa pe plaja peste incaltaminte, mi-am dat jos pantalonii si am alergat in apa, pentru a savura pt ultima oara valurile sarate ale marii. M-am aruncat printre ele si m-am scufundat… era calda apa! Am scos capul la suprafata… mi-am bagat mana prin par si l-am scuturat! M-am avantat apoi in larg si faceam pluta…
Mi-am adus aminte brusc de ce-mi spusese batrana la taraba! Instinctiv mi-am dus mana la gat! M-am inverzit! Moneda nu mai era… nu mai era nici lanticul!
Disperat moment!  Mi-am bagat capul in apa dar nu se vedea la ora aia nimic si apa nu mai era limpede ca in ziua in care o gasisem… mi s-a daramat intreg castelul de nisip in momentele acelea! Simteam ca innebunesc si realizam ca nu am ce face! Am iesit din apa abatut… mi-am luat camasa pe mine care se uda instant si se lipi de spatele meu… m-am asezat pe nisip si am lovit cu pumnul intr-o gramajoara pe care o facusem inainte cu picioarele… 🙁 🙁
Intre timp pustanii disparusera iar plaja se golise… la cativa metrii 2 pescarusi isi curatau penele… in larg se zarea un vas… isi aprinse luminitele si se stingea usor in negura serii…
M-am ridicat si am plecat…
Mi-a ramas intiparita acea vacanta! Imi facusem prieteni noi, ma distrasem… petrecusem clipe deosebite, am avut parte de satisfactie cand am descoperit moneda, dar am realizat ca unele lucruri, ca si unii oameni de altfel, isi au locul lor etern! asa le este sortit… sa dispara.
Acum stau si ma gandesc cati oameni au gasit acea moneda… si de fiecare data cand merg in acel loc… intrand in apa… studiez atent fundul apei, desi sunt constient ca nu o voi gasi…
Dar a ramas… adanc sculptat in sufletul meu tabloul acesta cu MONEDA SI MAREA !

Categories
Luminile Umbrei

Karina – fragment

…intre cerculetele create de prima picatura de ploaie … se ridicase o coroana de apa. Ultimele zile nu sadisera decat seceta si plictiseala. Fusese toata ziua cald si naduseala. Ca de obicei inainte sa ploua. Se innorase in cateva minute iar cerul arata acum de parca ar fi primit o sentinta extrem de grava. Trebuia sa planga, trebuia sa ocarasca pe cineva. Trebuia sa se descarce. Cazuse prima picatura nascand acea coroana pt cateva zecimi de secunda si apoi disparu in aceeasi masa de apa miscata acum dupa multe zile. Apoi se auzi un tunet infundat… si incepu usor sa picure schimband intreg decorul intr-unul cu picatele. Nu zarise fulgerul dar fusese aproape cu siguranta… simti o adiere de vant si isi intoarse privirea in directia opusa lacului. Arborii padurii erau frunzariti deja. Se putea observa asta de la distanta. Se ridica incet de pe malul apei. Stranse boceluta si isi aranja parul castaniu intr-un coc lasand doar doua suvite de dimensiuni diferite sa curga de pe fiecare tampla. Avea ochii negrii si buzule tuguiate. Rosii ca merele padurete pe care le gustase inainte sa ajunga la lac. In boceluta mai avea ramasitele gustarii pe care o luase in graba de pe masa din bucatarie, un hanorac albastru captusit bine si o pelerina. le luase cu ea banuind ca vine ploaia.

Venea odata pe an la cabana si mereu prindea perioada cu seceta. Se nimerise ca de fiecare data sa aiba stabilita plecarea cu o zi dupa ce venea ploaia. Isi spunea in gand ca locul acela se supara intocmai pt plecarea ei. In afara casei la care venea ea, pe o raza de cativa kilometrii nu se afla decat o cabana mare unde locuia o familie de padurari. Batranul Harry, despre care lumea spunea ca ar avea vreo 90 de ani, Smith un tip de vreo 50 de ani cu sotia Katy si fiul lor de 24 de ani Mike. Mai aveau un catel schiop de o labuta. O pierduse pe vremea cand mina de dupa deal era inca activa ranindu-se la un macaz. In orasul de langa mina nu mai ramasese mai nimic. Utilaje vechi si ruginite, cateva schele de metal, cateva zeci de cladiri si case parasite. Oamenii luasera cu ei mai tot ce se putea lua si se mutasera cu 60 de kilometrii mai jos intr-un oras mai maricel ce avea legatura cu calea ferata. Upper Town.

Era al 10-lea an consecutiv cand petrecea mai bine de 2 saptamani aici sus la lac. Stia fiecare petic de mal si fiecare cotlon al casutei. Prima oara venise cu tatal ei.. care murise acum 7 ani inainte sa inceapa ea studiile. Acum terminase, se angajase intr-o companie multinationala si lucra la un nivel extrem de bun. Mostenise probabil abilitatea de a retine numere si de a face calcule de la mama ei pe care nu o vazuse niciodata dar despre care tatal ei spunea ca ar fi fost un excelent matematician. An de an venea aici in coltul acesta de rai.. uitat de lume si de civilizatie. An de an curata praful adunat in 4 anotimpuri si se relaxa cateva zile savurand peisajul si linistea muntelui. Il aducea si pe Athos cu ea, Husky-ul ei. Il primise cadou de la tatal ei inainte sa moara. Avea impresia ca o parte din parintele ei se pastrase in catelul acesta pe care il iubea atat de mult. Uneori, cand veneau la cabana Athos lipsea cu zilele… isi lua portia de libertate prin padurile din jur si se intorcea apoi plin de scaieti si pricajit dar cu ochii sclipitori. Se vedea mostenirea unei specii atat de fioroase in el….

Scoase pelerina la timp si isi acoperi capul cu gluga. Grabi pasii spre casuta, pe veranda il vedea pe Athos care pazea onorat asezarea mirifica. Ajunse cand se porni urgia. Furtuna de-a dreptul. Clopotei prinsi pe veranda faceau un taraboi imens de parca ar fi fost instrumentele unei orchestre, iar natura le era dirijorul. Karina se aseza pe balansoar cu Athos alaturi si privea lacul asaltat de miliarde de picaturi de apa…

…Intra in casa si aprinse lampa. Nu exista electricitate si folosea cateva lampi cu petrol pe care le aprindea in fiecare seara. Lumina difuza si tremuratoare ii mangaiau inspiratia. Se apropie de masuta mancata de termite, mangaie copertile de piele roasa a jurnalului apoi il deschise. Scria aproape zilnic cateva pagini. Despre dragoste, despre Athos, despre oamenii intalniti in cursul anului ce trecea, despre toate evenimentele importante din viata ei. Nu scria decat aici si in fiecare an se bucura recitind viata ei. Zambea la micile desene stangace pe care le schita la inceputul fiecarui capitol, ca apoi sa astearna iar rauri de cerneala in cuvinte scrise bucalat si melodios. De data asta scria despre fostul ei iubit. Il descrise in amanunt iar apoi povesti despre piata in care se cunoscusera:

“Se auzeau aripi din toate partile, zburau porumbeii atrasi de semintele aruncate de localnici sau turisti si in fundal imi canta susurul apei din fantana arteziana. Ma asezasem pe bordura cu paharul de carton in palmele facute caus si sorbisem din cafeaua aromata. Avea parca mai mult farmec in mijlocul pietei. Vedeai tot de aici. Fiind o ora matinala puteai observa localnicii grabiti sa ajunga in magazine sau pe terasele unde isi castigau painea. Chiar in fata un tanar mustacios si imbracat extrem de galant aranja fete de masa purpurii si servetele albe. Erau in ton cu intreg localul. Remarcasem terasa si micile amanunte de cu seara cand acelasi tanar aprindea lumanari din acelea scumpe “invelite” in sticla mata, spre deliciul clientilor romantici. Alaturi, un batranel cu parul alb si imbracat in camasa alba cu vesta de doc, curata vitrina magazinului de antichitati. In vitrina, pe raftul acela imens te puteai pierde. Gaseai de la posete de argint pana la tablouri scorojite de vreme sau cutii din lemn de trandafir sculptate manual de artistii necunoscuti ai speciei. In apropierea mea un maturator saluta florareasa. Era o doamna la vreo 45 de ani despre care propietara pensiunii in care stateam spunea ca e singura si ca nici nu se va marita vreodata. Gatita foc intr-o rochie orange si o esarfa de un rosu sangeriu, pasea grabit lasand ecoul tocurilor sa sacadeze intreg platoul acela de poveste in care ma aflam.”

Se opri, puse capacul stiloului, se ridica si scoase dintr-un dulapior prafuit o cutie. “Cigars” scria cu litere de-o schioapa pe ea. Nu fuma decat in perioada in care se afla aici probabil lasand libertatea pustiului sa-i inunde obiceiurile. Isi aprinse tacticos un trabuc iar fumul se raspandi in incapere trasand umbre dragonice pe tavan si pe pereti. Isi relua cursul amintirilor:

“M-am ridicat de pe bordura si m-am indreptat spre libraria pe care o remarcasem cu o zi inainte. Aveam de gand sa cumpar cartea veche pe care o descoperisem in vitrina. Era deschisa la mijloc la o pagina unde un desen colorat infatisa o casa singuratica. M-a adus cu gandul la casuta mea si la locul pe care il indragesc atat de mult. In desen, in marginea de jos aparea si o fata de pisica.

– Merge si o pisica desi imi plac cainii ! mi-am spus atunci…

Am ajuns in fata librariei si cand sa intru pe usa mare de lemn cu geamuri murdare se auzi o voce patrunzatoare:

– Buna dimineata lady !

– Buna dimineata… am raspuns cu jumatate de gura.

– Atat de matinala ? nu strica la ten ? facu strainul pe interesantul.

– Ba dimpotriva, somnul excesiv provoaca cearcane domnule …?..

– Sa inteleg ca nu dormiti deloc .. domnisoara ? Si odata cu aceste cuvinte duse sugestiv degetele la ochi trasand conturul lor extrem de fin.

Am intrat amandoi in librarie, el s-a indreptat catre tejghea si a intrebat afisand un zambet larg:

– Cu ce va pot servi lady ?

– …stiti cartea din vitrina…

– Aaa „Casa Singuratica” ! Exclama el. Mi-a schimbat viata.. ingaima lasand sa iasa la iveala o urma de nostalgie combinata cu tristete.

– As dori sa o cumpar.. daca e de vanzare.

– Pai, e expozitionala dar daca v-a atras inseamna ca soarta e cea care hotaraste.

Ridica de sub tejghea un instrument cu pene tocite cu care indeparta in cateva secunde praful de pe paginile cartii. O ridica cu grija ca si cand ar fi fost un artefact extrem de pretios si o aseza pe tejghea. Trase o scarita cu trei trepte din lemn, pasi pana pe ultima treapta si culese de pe rafturile superioare o cutie colorata. Aseza cartea in cutia plata, o capsa si spuse:

– Sa incepeti cartea la rasaritul soarelui. Veti zambi intreaga viata cu gandul la momentul in care ati citit primele randuri.

– Va multumesc din suflet a fost raspunsul meu !

A doua zi dimineata am repetat plimbarea prin piata cu fantana arteziana. Am trecut prin fata librariei, unde spre mirarea mea erau trase obloanele iar pe usa trona un lacat greu.

– Oare ce s-o fi intamplat astazi ? M-am intrebat… Acelasi lucru s-a repetat si in zilele urmatoare lasandu-mi impresia ca totul fusese un vis rural ce s-a stins brusc. Libraria nu s-a mai deschis pana la plecarea mea din oras.

In ultima zi am predat camera inainte de pranz. Nici in dimineata aceea nu zarisem pe nimeni la librarie. Am cumparat toate chitibusurile din raftul pensiunii pe post de suveniruri, am platit cameristul sa ma ajute cu bagajele pana la gara, si am parasit mirifica piata. Nu am mai trecut niciodata de atunci prin locul acela. Poate ca nici nu o voi face ! Imi place misterul intamplarii. Lasa stiloul din mana si desena pe pagina lasata libera o carte, ce-i drept cam stramba, apoi o hasura gradat pt a amplifica ideea de vechi. Stinse trabucul pe jumatate, se ridica iar odata cu ea si Athos, apoi micsora flacara lampii si se cuibari in pat. Zambea inca gandindu-se la „Cartea Singuratica” si la faptul ca inca nu o citise…

Categories
Luminile Umbrei

Trecusera ani de-atunci

Trecusera ani de atunci. Pe fatada cladirii crescuse libera si maiestuasa o planta cataratoare acoperind urmele de gloante din timpul razboiului. La parter acum trona intr-o rama aurita sigla unui magazin de ciocolata. Ieseau diferite arome din interior… si lasau pe fetele trecatorilor cate un zambet. Unii chiar se opreau, adulmecau si intrau sa savureze o bucatica de pacat. Isi aminti cat de mult isi dorea ea sa aiba un magazin de ciocolata. Se oprise vis-a-vis. Purta o pelerina marinareasca, de sub care iesea gulerul alb de la camasa tivit si albit. Cravata neagra asa cum se obisnuise de-a lungul timpului. La maneci butonii lui unici cu harta unei insule.. butoni ce-i facuse cu ani in urma intr-un port asiatic, la prima lui calatorie peste oceane. Isi lasa pleoapele sa cada ca si cand ar fi taiat franghia ce tinea ancorele unei corabii… lasand sa navaleasca in valurile ochilor lui tone grele de sentimente si amintiri.

Apoi privi stalpul din coltul cladirii si isi aminti ca aici o sarutase prima oara. Isi ridica privirea spre balconul pe care o vazuse in dimineata aceea. O privise minute in sir cum isi piaptana parul negru ca taciunele. Fredona o melodie din repertoriul frantuzesc, si isi freca talpile de marginile aspre ale pragului. Purta camasa lui.. alba. Isi jurase atunci ca o va iubi tot atat cat ii va curge viata prin sange. Trecusera ani de atunci.

Pasi in incinta magazinului si mare ii fu mirarea cand la tejghea o zari pe “ea”. Mai tanara, mai zambareata, cu ochii verzi ca de vrajitoare. Toate marile pe care le strabatusera nu aveau atatea dileme cate s-au nascut in momentul acela.

– Buna ziua stimate domn ! il primi ospitalier tanara.

– Buna sa va fie inima stimata domnisoara ! raspunse el mirat.

– Cu ce va putem servi ?

– As dori sa vorbesc cu doamna Ivone

Tanara facu’ ochii mari iar ritmul inimii i se mari vizibil:

– Mama a murit acum 2 ani. Dar cine sunteti ?

– Un prieten vechi, raspunse el inghitindu-si nodul ce-i aparuse in gat.

– Imi pare rau, dar insist.. totusi… cine sunteti ? va pot ajuta cu ceva ?

– Nu multumesc.. poate doar sa ma serviti cu o bucata de ciocolata…

– Desigur… incercati specialitatea casei… ciocolata Piere… si intinse tava argintie pe care erau asezate impecabil bucatile lunguiete de ciocolata.

Pe luciul tavii, intre doua bucati se sparse o lacrima sarata ce se ratacise din oceanul de tristete al ochilor lui. Isi aminti o frantura din bucuria ei din acea dimineata:

– daca voi avea magazinul de ciocolata voi denumi unul din felurile pe care le vand, dupa numele tau.. stiai cat de mult te iubesc ? ei bine iata… promit sa fac lucrul asta !

Sterse lacrima de pe tava si isi ridica ochii tulburati spre fata tinerei. Dar in drumul lor la gatul ei observa atarnand de un lantic aurit un buton cu harta insulei. O stranse in brate peste tejghea nereusind sa-si stapaneasca hohotele de plans, apoi iesi navala din magazin alergand pe chei pierzandu-se in ceata. Era prea tarziu… Trecusera ani de-atunci.

O stranse in brate peste tejghea nereusind sa-si stapaneasca hohotele de plans, apoi iesi navala din magazin alergand pe chei pierzandu-se in ceata. Era prea tarziu… Trecusera ani de-atunci. Se opri in capatul cheiului, i se inmuiasera genunchi ca doua paie umezite.. cazuse parca secerat lovindu-si rotulele de praful rece al cheiului. Isi tinea fata in maini si printre degetele arse de soare se scurgeam lacrimi. Lacrimi ce oglindeau fiecare secunda din viata pe care si-o dorise. Nu stiuse nici o clipa ce lasa in urma, privise mereu doar inainte pandind tarmul ce se micsoreaza si se scufunda in mare ca un casalot greoi. De data asta isi facuse curaj si vru’ sa indrepte lucrurile… dar era prea tarziu.. trecusera ani de-atunci.

Ceata disparu, deschizandu-se sugestiv parca intocmai precum o poarta ce dadea pe aceeasi straduta. Isi potoli lacrimile si porni agale inspre magazinul de ciocolata, framantandu-si mainile ca atunci cand avea sa incheie cine stie ce troc intr-un port uitat de lume intr-o moneda necunoscuta. Se opri la cativa stanjeni de intrare gandindu-se cum sa explice, ce sa spuna, cum sa justifice lipsa lui… Isi facu’ atat curaj cat sa paseasca inauntru. Ingheta o clipa, apoi se aseza la masuta din lemn din colt. Avea aceeasi varsta ca si fiica ei. Era la fel de stilata cu colturile rotunjite si sculptata de mana. Sub sticla de deasupra avea gravata o scena dinntr-o batalie, iar pe luciul picioarelor erau scoase in relief 4 feluri de sabii. Pe fiecare picior cate una, din culturi diferite. La tejghea purtau o discutie doua doamne cochete. Una dintre ele se sprijinea intr-un baston din lemn de cires iar pe maciulie avea indesat un cap de tigru din argint. Privi in jurul lui. Incaperea nu se modificase foarte mult. De fapt era inpartita in aceeasi schema. Cu tejgheaua pe o latura si un colt, fereastra lasata libera pt. ca trecatorii sa poata fi ademeniti de izul si de farmecul locului. Fata il privea deja de cateva minute bune dar isi pastra respectul fata de doamne pana acestea se hotarasera sa plece. Sterse o pata proaspata de pe tejghea, apoi disparu dupa usile balansate pt cateva secunde. Aparu cu o tava pe care asezase o carafa si 2 pahare. Se aseza pe scaunul vecin si umplu unul din pahare, apoi pe celalalt. Nu scoase un sunet lasand linistea sa apese in cautarea unui raspuns. Apoi privi cu ochii ei de vrajitoare in ochii lui si spuse:

– Esti tatal meu. Mama mi-a spus mereu ca va veni o zi in care te vei intoarce.

– De ce nu spui nimic ?

– Bine.. haide bea putina limonada si racoreste-te. Probabil esti insetat.

El o privi lung… nu isi putea despletici limba. Era extrem de bucuros si extrem de trist in acelasi timp dar nu putea scoate nici macar un multumesc. Intre timp in incapere intra un domn, sa tot fi avut vreo 25 de ani, si isi scoase palaria respectuos. Ea ii lua haina si il saruta scurt.. stanjenita parca de prezenta noului venit.

– El e Jaques.

Mirat de aparitie se ridica si intinse mana arsa de soare prietenos catre tanar.

– Piere… incantat.

…………………………………

Seara ii gasi la lumina unor lumanari inalte si groase ce parea ca nu se mai termina, cu o sticla de vin pe care Jaques o alesese cu mare grija din colectia lui proprie, depanand amintiri si povesti din trecutul fiecaruia…

Categories
Luminile Umbrei

Amintiri Inzapezite

M-am trezit devreme… am aruncat o privire pe geam sa admir peisajul mirific. Ma simteam ca in poezia lui Cosbuc. De cu seara incepusera sa cada fulgi de zapada. Inainte sa ma arunc sub plapuma deja se depuse suficienta zapada incat sa luceasca totul. Acum la primele raze de lumina totul era imaculat. Brazii de pe tampa erau incarcati de nameti grei iar cablurile electrice dintre stalpi mai mai ca se rupeau sub zapada stransa pe ei. Mai toate masinile erau acoperite de tot. In fata blocului un vecin batran arunca zapada cu lopata trasand poteca pana la trotuar. E ciudat cum iarna pare totul pur, imaculat… parca zapada ar spala tot ce e prafuit si gresit in jurul nostru. Strada pe care stau imi aduce aminte de ulita de la tara din Tarnava. Copil fiind ma trezeam nerabdator in vacantele de iarna si imi scoteam ochii caprui pe straduta dintre case sa ma asigur ca zapada e suficient de mare pt sanius. In capatul de sus al ulitei incepea dealul. Imens. Ma imbracam bine imi trageam fesul pe frunte si luam sania in spate alergend pana la jumatatea dealului pe prima platforma (primavara se cultiva porumb aici). Se strangeau toti copiii din vecini si era un vacarm de nedescris. Faceam trenulete din sanii si coboram grupa mare, treceam de casele noastre si ne opream tocmai in partea de jos a satucului la sosea. Faceam o jumatate de ora pe drumul de intoarcere la platforma. Dar avea farmec.

Am zambit si am tras jaluzelele lasand miezul amintirilor inzapezite sa dispara in caldura casei mele. M-am aruncat sub plapuma zambaret. Aveam nasul infundat … Am continuat sa visez la copilarie… mi se invarteau scene din Codlea de data asta. Sub Magura Codlei se strangeau cateva grupuri de copii de fiecare data cand dadea zapada mare si se construiau cetati. Erau imense. Nici acum nu stiu cum de reuseam sa le facem atat de mari. Inalte de 2 metrii, cu gauri de veghe, tuneluri si posturi de aruncator de bulgari in fiecare coltisor. Munceam cate o zi intreaga la ele, ca pe inserate sa ne bulgarim si noi o jumatate de ora… Imi amintesc ca la un moment dat unul din baietii mai mari construise o catapulta. Si eram tare mandrii de ea. O chestie improvizata care arunca bulgari… nu foarte exact dar era de efect.. pt ca aruncam cate 5 – 6 bulgari odata. Ne organizam exact cum ar fi facut-o armata. Ne gaseam grade si respectam ordinele generalilor.. faceam asalturi si cuceream cetatile vecine iar prizonierii deveneau luptatori pt grupul castigator.
Era frumos… Am inchis ochii lasandu-mi mintea prada culcusului calduros…
PS: Care vine la sanius ?

Categories
Jurnal de insomniac Luminile Umbrei

PLOAIA E RUPTA DIN NOI…

Stau intins de-a latul patului, cu capul pe marginea lui oarecum in jos.. pt ca privesc pe spate la oglinda. Am incercat sa urmaresc un film.. intr-o doara! dar sunt mult prea ingandurat pentru asta.
Se aud tunete infundate.
Razletze la inceput.
Apoi din ce in ce mai puternic , ca si cum Zeii ar transmite un mesaj celor ce asculta.
Ma intreb de ce suntem atat de legati de ploaie?
De fiecare data cand se intuneca si incepe sa tune.. simtim acel ceva.. E sentimentul tipic care se prelinge prin corp, curge prin vene si ne umezeste inspiratia. Ador tunetele desi ma plang mereu de zgomote! dar zgomotele ploii ma calmeaza.. ador sa simt picurii de ploaie desi nu sufar umezeala, spun des ca nu-mi plac ritmurile sacadate dar totusi ascult fiecare picatura de apa ce cade pe tablia de la fereastra, imi plac imaginile clare si focalizate dar .. totusi privesc prin geamul aburit si umed pe de o parte la intreaga lume si forma ei caleidoscopica. Nu stiu daca poate fi catalogat drept melancolie, tristete, veselie, bucurie .. de fapt nu stiu daca exista un cuvant care sa transpuna ceea ce simt.. cel putin eu. E ceva sfant in tot acest proces.. e ca atunci cand faci dragoste.. se aduna norii grei si intunecati si plini de energie apoi urmeaza preludiul .. focos puternic si electrizant , apoi se consuma descarcarea .. mai lin mai aprig mai intens sau mai rarefiat.. si finalul .. poetic reprezentat de o raza de soare, si evident aburii ce ies din pamantul fertil de-acum !

Suntem mare parte Apa.. poate tocmai de asta am mereu impresia ca fiecare ploaie aduna ce e putred in noi si spala constiintele.. am mereu impresia ca apa aceea care se prelinge are viata , am mereu impresia si poate nu ma insel ca ploaia e rupta din noi…

Categories
Jurnal de insomniac Luminile Umbrei

Patru piese si doua betisoare parfumate.

Deseori atunci cand ajung obosit acasa exista cateva lucruri pe care le fac. Mereu aceleasi mereu la fel. A devenit un fel de ritual de linistire. Ajung acasa, deschid frigiderul.. imi racoresc gatlejul cu primul lichid pe care pun mana. Scot laptopul il montez si dau play pe repeat unui playlist din 4 piese dupa cum urmeaza : Dan Lacksman`s Alliance – Louxor in Vegas, Andain – Beautiful Things, Faithless – Bombs, Damien Rice – The blowers Daughter … Arunc hainele de pe mine si raman gol. Aprind 2 betisoare parfumate. Primul in chestia aia pe care o ador din lemn si cu gaurele, si al doilea in baie (il proptesc intr-o gaurica din perete). Dau drumul la apa fierbinte in cada si in timp ce se umple fumez o tigara si beau un pahar de ceva rece… In timpul asta privesc fumul de la betisorul din camera. Iese foarte ciudat prin gaurele.. incet si sub diferite forme. Imi fortez imaginatia si incerc sa-mi inchipui fete de oameni pe care le observ in fumul acela. Sunt zambarete sau triste, cu cicatrici sau gingase, ciudate sau banale. Nu se rezuma la atat.. vad flori, vad harti perfecte ale continentelor sau vad dragoni.. parca pt a impietrii idea de chinezesc. Toate astea se topesc in neant lasand locul altor forme. Si asta clipe in sir.. totul se transforma in orice pot vedea ochii mei. Ma linisteste enorm ritualul asta. Intre timp mi se umple cada si las apa fierbinte sa imi incalzeasca fiecare bucatica de corp. Betisorul din baie inca mai arde si intreaga incapere e invaluita intr-un nor de forme si arome exotice… imi inchid in final ochii si stau asa zeci de minute in sir ascultand aceleasi 4 piese. Ieri m-am gandit sa scriu despre asta … mi-ar lipsi enorm clipele respective ! si am scris … despre cat de mare importanta pot avea in viata ta 4 piese si doua betisoare parfumate…

Categories
Jurnal de insomniac Luminile Umbrei

M-am nascut in secolul gresit ?

Cu fiecare zi ce trece, indiferent daca e una reusita sau invaluita in nori cenusii, imi pun din ce in ce mai des intrebarea asta. Brasovul e un oras frumos. Spatiu intramontan cu aer curat iar arhitectura deosebita scoate la iveala un amalgam desprins din toate stilurile arhitecturale ale ultimelor secole. Cladiri magnifice ce au fiecare in parte cate o istorie batuta in cuie de multe generatii.

Zilele trecute priveam fotografii ale Brasovului de alta data. Am ramas blocat oarecum in lumea aceea in care jobenul si fracul erau de o normalitate sfanta. Imi imaginam totul ca si cand ar fi fost aievea. Trasuri cochete, trase de cai naravasi, negustori cinstiti instalati pe trotuarul bulevardului cu temirice oferte. Doamne desavarsite cu rochiile specifice vremii si umbrelutele atat de importante pe atunci. Am vazut si cateva imagini din Bucurestiul de altadata. Aceeasi reactie. Parca eram rupt din tabloul acela.

Vremurile ce au trecut au lasat un gust dulceag mostenitorilor dar si invatatura de minte. Erau alte vremuri. Onoarea, cinstea dar si viclenia in negustorie aveau alte nuante… mult mai curate. Numele era extrem de important in clasa sociala din care te desprindeai. La fel si faptele. Erai pretuit in functie de titulatura pe care o primisei mostenire dar si pentru contributia in societate. Evident si atunci, ca si acum exista notiunea de bine ori rau, dar in alte limite. Distanta dintre cele doua extreme era mult mai mica.. sau mult mai stabila.

Mi-ar fi placut sa ma plimb pe bulevard la finele secolului al XVIII-lea.

Marturiile altor secole mult mai indepartate ma fascineaza si ele in aceeasi masura. Ma intreb asadar dupa ce criterii nevazute a ales demiurgul ce m-a creat perioada in care sa ma nasc ? De ce nu m-am nascut cu 100 de ani mai devreme ? Evident nu am sa gasesc un raspuns la intrebarea asta, dar visator cum sunt imi permit sa caut si raspunsuri la intrebari fara raspuns.Oare.. m-am nascut in secolul gresit ?

Oricum mi-ar fi placut sa ma pierd prin umbrele adancite de vremuri ale unor orase din secolele trecute.

 

Categories
Jurnal de insomniac Luminile Umbrei

Bum!

Batea vantul. Il auzea suierand pe gemuletul acela marunt din bucatarie. Ea il implorase luni intregi sa-l zideasca… dar nu o bagase in seama. A dat mereu din cap ignorand vocea ei suava. Pe masa in fata lui statea de cateva zile bune o pata de bautura. Se uscase pe sticla si patase intr-un hal fara de hal coltul servetului alb. Cat era ea in casa erau mereu curate. Si servetele, si hainele, si podelele, si vasele… acum in bucatarie trebuia sa dai cu tarnacopul sa treci printre vase, mucegai si panze de paianjen. Privea in gol lasand lumina obscura a lampii din colt sa-i joace feste imaginii. Jaluzelele tremurau in ceata si prin aer se zbataia o musca extrem de stresanta. Nici nu stia daca o sesizeaza sau daca o ignora. Era pierdut. O mana o tinea pe pieptul gol si isi presa pielea in dreptul inimii. Ar fi vrut sa scape de durerea aceea. Ar fi smuls o din piept cu tot cu radacina si ar fi curatat locul sa nu mai ramana pic de samanta din ea. Dar nu putea… Il durea. Ii era atat de dor incat fiecare materie din incapere ii amintea de ea. O pierduse… Nu putea trai cu gandul asta. Se ridica brusc exact cand la radio incepu piesa Road To Hell. Pt o clipa ii aparu in coltul gurii o felie de zambet. Extrem de subtire… caci se topi. Se indrepta catre bar.. deschise usitele raftului de dedesubt. Brusc incepuse sa auda tot. Musca… acele ceasornicelor din toata casa, piesa din fundal, vantul, apa picurand in ligheanul din baie, vecinii care mancau in familie deasupra. Se pierdura toate sunetele si ramase sunetul ceasului de pe perete. Tinea deja arma in mana. Rece. Fina. Frumoasa. Impecabila. Asa cum trebuie sa-i stea unei bucati de metal ce e capabila sa ia viata intr-o clipa. O baga in pantaloni, lasang piedica trasa. Se misca in reluare pana la baie, o puse la oglinda si se baga sub dus. Mai intai rece ca gheata, apoi fierbinte. Lua apoi arma, o puse la tampla si striga
-Te iubeeeeeesc!!!!!!!!!!!!!!!!!

BUUUUM !

… Si fumul se ridica odata cu sufletul lui ravasit…