Categories
Macarenii Travel Vlog

BUDAPESTA – VLOG DE CALATORIE SI TENIS

Categories
Macarenii Travel Vlog

ALTENKIRCHEN GERMANIA – TRAVEL VLOG SI TROFEUL

Categories
Interviu Macarenii Media Video Vlog

INTERVIU CATALIN BOTEZATU – MACARENII

Catalin Botezatu despre viata, cariera, despre religie, sarbatori, trenduri si nu in ultimul rand despre presa!

Acum aproximativ 9-10 ani am prezentat Brasov Fashion Weekend by Catalin Botezatu. Era daca nu ma insel primul show de moda pe care il prezentam. Sau… printre primele. Am avut ocazia sa invat cateva lucruri din experienta respectiva. Inca de pe atunci am realizat ca „Bote” e un profesionist desavarsit. Mai mult decat atat e un om deosebit ce impune si oamenilor din jurul lui o anumita doza de perfectionism!
Peste ani iata ca am reusit sa ii luam un interviu in proiectul Macarenii.
Un interviu misto asa cum ar trebui sa fie majoritatea interviurilor. Despre oameni cu oameni si in care Oamenii sunt lasati sa fie … oameni! Poate suna prea mult insa m-am bucurat tare sa-l aud pe Catalin vorbind deschis despre fiecare subiect abordat, fara sa exista (nici din partea noastra nici a lui) plasticitate sau falsul acela consacrat al televiziunilor din Romania. Aveti mai jos interviul realizat in 22 decembrie 2016. Enjoy!

Daca va place nu ezitati sa-i dati share si sa apasati butonul de subscribe pe canalul nostru de youtube. Asta ne ajuta sa crestem si ne motiveaza in tot ceea ce intreprindem!

Categories
Jurnal de insomniac

Vin alb de casa si ganduri bune

Am reusit sa dorm cam doua ceasuri dupa-masa… chestie extrem de benefica pentru scafarlie dupa cum ar spune unii! M-am trezit ud pe partea fetei lipite cu perna si insetat.
Dupa ce mi-am aruncat apa rece pe obraji m-am repezit la frigider sa caut un lichid oarecare care sa-mi potoleasca setea. Am vazut sticla de vin alb de casa pusa la rece.

Am turnat licoarea intr-un pahar cu gandul ca o gustasem deja cu o zi inainte si fusesem placut surprins de gustul de butoi foarte adanc impregnat. Am sorbit o jumatate de sarut de vin si mi-am inchis ochii lasand izul acela bahic sa-mi penetreze simturile. Sa ma poarte intr-o clipa pe aceleasi coclauri vechi pe care mi le inchipuiam odinioara savurand alte culori, gusturi si varste 😉

Insa imaginatia mea nu a curs ca altadata spre vremuri apuse ci spre ultima saptamana. Spre seri minunate si spre clipe fierbinti petrecute pe marginea terenului de tenis.

Am deschis ochii in timp ce am tras adanc aer in piept.
Am zambit multumit gandidu-ma la ultima saptamana!
Plina de sudoare, de emotii, de dureri, de glume, de povesti, bucurie, victorii si mai pretios decat toate faptul ca a fost traita alaturi de prieteni faini! Un cocktail perfect de senzatii ce mi-au adus aminte ca viata e frumoasa!
Trebuie sa scriu cateva randuri… mi-am spus!

Si iata-ma tastand cuvintele ce definesc o simpla dupa-amiaza libera in care zambesc amintindu-mi de frumosul prezent in viata mea! Dragoste, succes, prieteni si povesti ce vor aduce alte zambete de fiecare data cand ne vom roti butoanele cu sageata spre „amintiri”!
Deci da!
Cateodata ai nevoie doar de un potir de vin alb de casa si ganduri bune!
Sa fiti iubiti!

Categories
Interviu Macarenii Video

MACARENII – INTERVIU CU PICTORUL MARCEL THIELE

MARCEL THIELE

Prezentatori: Dodo Mesaros si Cristian Greger
Imagine: Rolf Vescan si Costin Marian
Editare video: Dodo Mesaros
Grafica: Alina Radu

Categories
Interviu Macarenii Video

MACARENII – INTERVIU GIULIA ANGHELESCU HUIDU

Este un exemplu pentru cei ce se straduiesc sa imbine perfect viata de familie cu o cariera artistica. Macarenii, adica eu si Dodo am rapit-o pentru cateva minute la un interviu in stilul nostru caracteristic pe Giulia. Enjoy:;)

Este cunoscuta in Romania pentru cariera ei muzicala de exceptie dar nu numai.
Apropiatii stiu ca in adolescenta era o rockerita inraita.
Traseul ei artistic trece prin trupa Candy de unde fara doar si poate va amintiti hitul „Mergem la mare”, prin Dj Project iar intr-un final alege o cariera solo si doar colaborari pe proiecte sau piese. In 2005 Giulia Anghelescu devine voce la radio. Intai la Kiss Fm, apoi la One FM, Radio 21 si Pro FM. A fost ceruta in casatorie la Disneyland de actualul ei sot Vlad Huidu, este mamica a doi copii superbi are o voce de invidiat si o atitudine exemplara. A mancat pana si hotdog cu noi 🙂

Categories
Luminile Umbrei

Zbor

Mi-am impreunat buzele si am suflat. S-a stins flacara lumanarii lasand in camera izul specific si fum usturator. Se combina intr-un mod placut cu vantul ce adia pe fereastra deschisa… iar ploaia marunta si razleta ce se mai auzea din cand in cand rapaind pe tabla casei vecine contribuia si ea la aroma somnifera ce avea sa ma impinga in lumi atat de minunate.

Brusc m-am vazut singur pe o stanca. As fi spus atunci ca e mult prea periculos sa stai pe marginea ei. Dedesubt se auzeau tunetele marii. Valurile se izbeau puternic de baza stancii lasand bulbuci si spuma in urma… poate pentru a spala tot ce se afla in adancuri. Eram imbracat intr-o camasa subtire si plapanda … atat de plapanda incat imi era teama ca la prima rafala puternica de vant se va nimici cu totul.

Eram descult iar piatra rece si umeda imi zbarcise calcaiele.
De ce sunt aici? M-am intrebat… si m-am intors sa cercetez locurile.
Era o insula foarte mica si inalta, cam ca cele din nordul Europei doar ca vegetatia nu se potrivea deloc cu ce stiam eu ca ar trebui sa fie…
Si totusi ce caut eu aici? rasuna intrebarea cu ecou indepartat…

Undeva … in josul stancii pe un unghi imposibil crescuse un pin. Iar anii si pozitia incomoda in care se afla il chircisera atat de tare incat trunchiul ii semana cu un sarpe incolacit. Mirosul marii si al algelor se simtea extrem de puternic in nari… Il aducea vantul si-l indesa pana in adancul creierului parca vrand sa-ti spuna fortat ca esti in mijlocul naturii.

Am facut cativa pasi prin iarba inalta si s-au repezit spre mine cativa pescarusi jucausi. Se roteau in jurul meu reusind sa ma ameteasca. Aveam impresia ca-mi spun ceva, ca-mi explica tainele lor, tainele aripilor. Am zambit maiestuos realizand ca visez. Am intins bratele si mi-am spus cu voce soptita:  Visez… deci e posibil… stiu si pot sa zbor .

Am sarit si am cazut ca un prunc ce se ridica prima data in picoare. Am incercat din nou si m-am mentinut cateva secunde in aer. Am cazut iar, dezamagit, dar pescarusii se roteau in continuare in jurul meu, lasand sa se simta aerul umed si mirosul de alge raspandit de aripile lor imaculate. Mi-am spus atunci ca trebuie sa o fac… cel putin in visul asta din care nu vreau sa ma trezesc. Si m-am ridicat… incet… incet apoi din ce in ce mai repede si mai mult si mai repede si mai mult pana cand insula se zarea cat o plansa de desen pe care un demiurg aruncase cateva culori pline de viata, natura si miscare.

Pescarusii ma urmau si jucau un joc mirific in jurul traiectoriei mele. Am coborat pana deasupra valurilor in viteza, lasand cu picioarele inghetate o dara in mare… ce s-a topit in ecouri moi si palide. Ma simteam atat de fericit. Radeam in hohote si intindeam mainile inainte ca si cum as fi facut asta de secole.
Oare ne tragem din zburatoare? ma gandeam…
cum sa traiesti o viata intreaga si sa nu simti senzatia asta? ar insemna ca traiesti degeaba…

Am ajuns deasupra pamantului si am coborat in varful unui arbore imens. Dedesubt se zarea o poteca luminata obscur de razele de soare ce reuseau cu greu sa patrunda. Padurea deasa isi lua exact atata lumina de cat avea nevoie. Se servea cu viata… in dozele stricte prescrise de legile naturii. In colturile intunecate se mai zareau din cand in cand vietati ce se piteau la prima miscare tinandu-si probabil respiratia. Poate ca ele gandeau ca sunt o ciudatenie. Cum sa fiu om si sa apar din aer? 🙂

Am coborat lin intr-o poienita unde cateva flori reusisera sa se ridice deasupra ferigilor… erau albastre ca cerul… s-au miscat incet in curentul pe care l-am lasat aterizand…
M-am intins cu fata in sus lasand locul acela sa ma cuprinda. Sa-mi curga prin vene si brusc am simtit o limba pe ochi… era catelul care ma trezea… Si pe el il cheama natura in fiecare dimineata… 🙂 Am deschis ochii si i-am spus zambind… Nu acum Yuki… ZBOR!

Sa fiti iubiti!
Cristian Greger

Categories
Gand Motivational

Welcome to Happyland

Fericirea nu se vede! Si daca e dureaza Putin. Totul.. e plin de venin!

Spunea un vers hip-hop acum o vreme. E adevarat intr-o oarecare masura! Cea mai bine dozata idee din versul asta este ca nu se vede. Apoi e la fel de real faptul ca fericirea este o stare marunta ce apare periodic… nu este ceva permanent. Cineva spunea acum multa vreme ca fericirea e ceva marunt… ca bataia unei aripi. Apoi cercetatorii britanici (evident) spuneau tot acum vreo cativa ani ca fericirea e o „boala psihica”. Cu totii o cautam desi nu suntem deplin convinsi ce reprezinta ea. Iar veninul este evident ratiunea. Cu cat esti un om mai rational cu atat ai mai putine sanse sa gasesti fericirea… dar…

Ce este fericirea?

Raspunsuri putem gasi in fiecare chestie ce ne trece fugitiv prin cap. Putem gasi fericire intr-o floare, intr-un apus de soare, intr-o imbratisare, in zambetul unui copil sau al unui batran, in ochii iubitei, intr-o victorie in sportul pe care-l practicam, in culoarea masinii sport pe care am cumparat-o (cu bani munciti sau nu), in ultimele randuri ale unei carti, intr-un orgasm, intr-un pahar, intr-o tara straina, intr-un peisaj montan, intr-un foc de tabara, intr-un semineu, intr-o nota de 10, intr-o casa, intr-un job bine platit, intr-o inghetata sau o ciocolata, intr-un film, intr-o melodie, intr-un concert, intr-o biserica, intr-o icoana, intr-o poza, intr-un vis implinit, in revederea unui prieten, etc.

Dar reprezinta toate astea “FERICIREA”? Definitia cuvantului e simpla si concreta:
Fericire = Stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină.
De aici constat ca nu e nevoie de nimic din toate astea de mai sus, pentru a fi fericit. Ai putea trai intr-o celula 2/2 si sa nu ai nimic din cele de mai sus, dar sa fii fericit.
Fericirea este de fapt legatura dintre personalitatea ta si sufletul tau. Nu tine de materie, ci e o stare de intelegere de sine pe care o poti avea foarte usor prin autosugestie.
Amagire!! ar urla realistii.

Si poate ca ar avea dreptate… dar pana la urma este o alegere de a te autoconvinge de o stare de bine. Poti gasi fericire in ajutorul dat unui gandac, sau in imaginea unui carbune la fel de usor cum o poti gasi in ochii iubitei. E doar vointa ta de a te impaca, cu propriul eu atunci cand etichetezi tot ce te inconjoara.

Sa luam un exemplu simplu – 3 oameni:

Unul casatorit cu o femeie deoebita, managerul unei firme internationale, conturi de 7 cifre in banca, masina, iaht, 2 copii destepti, e mereu pe drumuri dar isi face concediile cu familia in insule exotice.

Al doilea un batran ce nu are nimic din toate astea si care locuieste pe malul marii pe o insula unde soarele se oglindeste in fiecare dimineata cu o culoare rosiatica. E pescar si munceste toata ziua pt a trai. Are o casa modesta si darapanata in mijlocul unui lan de maci, pe care o repara mereu cu mana lui, si un caine batran ce ii tine mai mereu companie.

A treia persoana este  o femeie singura care a trecut prin multe chestii si a muncit din greu insa a reusit sa-si creasca cei trei copii si sa-i indrume spre directii decente in viata. Toti sunt la casele lor acum si au cariere prospere. Ea e singura acum insa primeste saptamanal vizitele lor.

Care sunt sansele ca cel de-al doilea sa fie mai fericit decat primul? Mari? Mici? Care sunt sansele ca femeia sa fie mai fericita decat batranul pescar? Care sunt sansele ca managerul sa simta mai multa fericire decat ceilalti doi?

Nu putem afla decat daca intram in sufletul lor. Daca transpunem egoul nostru in pielea lor. Dar si atunci ne racordam doar la nevoile noastre. La sistemele noastre de valori. Insa ce vreau sa punctez eu este ca fericirea nu e materiala si nici nu o poti cantari prin deznodamantul etapelor din viata noastra. Fericirea salasluieste in noi, in modul nostru de a gandi si de a accepta tot ce ne inconjoara. Fericirea nu se castiga. Fericirea e un mod de viata.

Daca am reusi sa eliminam orice conditie din calea zambetelor noastre, daca am deschide ochii larg sa privim dincolo de lucrurile complicate de mintile noastre hapsane si daca am pretui simplitatea existentei noastre si am intelege frumosul fara alte explicatii am face un pas inainte!
Daca am reusi, doar vorbind cu noi insine, sa ne umplem sufletele de caldura si lumina am fi mult mai aproape de borna pe care scrie mare:

Welcome to Happyland!

Categories
Jurnal de insomniac Video

Love is my cocaine – Ce este dragostea?

Apasa PLAY!


Traim intr-o era in care pentru o mare parte din oameni… dragostea nu mai e ce a fost! S-a transformat in semne de intrebare, in date, cifre si procente. Oamenii au tendinta sa plastifice relatiile si sa isi dozeze dependenta. Sa ridice ziduri protective din frica de a suferi. Omul se poticneste in atat de multe informatii intunecate incat uita sa lase lumina iubirii sa-l incalzeasca. Putini sunt cei ce isi mai hranesc idealurile cu dragoste… putini mai construiesc ceva pentru „noi” si prea multi privesc doar „eu-l” lor egoist din geneza. Societatea asta bolnava contribuie si mai mult la disparitia sinceritatii iubirii. E oarecum trist si ironic ca se intampla asta.

Trebuie sa revenim la acel fel perfect de a fi, definit prin momente fantastice petrecute in doi. Avem nevoie de dragoste!
Avem nevoie sa gasim persoana ce reprezinta totul mai presus de orice. Avem nevoie sa ne lasam prada extazului iubirii. Niciun om nu se simte suta la suta implinit fara un partener cu care sa imparta totul! Si singuratatea are farmecul ei insa nu e nici a zecea parte din farmecul pasiunii si vietii de cuplu.

Ce este dragostea?

O intrebarea cu milioane de raspunsuri dar fara niciunul!
Este de ajuns sa inchidem ochii si sa simtim raspunsul! Pentru ca ne inchipuim iubita/iubitul in diferite ipostaze. E suficient sa cautam in adancul mintilor noastre o imagine recenta cu zambetul ei/lui si reactionam pozitiv. E foarte greu sa explicam acest efect chimic petrecut in corpurile noastre… in doar cateva cuvinte… insa va pot spune ca eu sunt convins ca dragostea nu este doar nevoia omului de a se reproduce cum spun cercetatorii sau scepticii.

Este un cocktail complex de senzatii ce nu se poate obtine decat iubind. Traind iubire. Experimentand emotii si dorindu-ti sa le simti cat de des se poate. Dragostea se afla in fiecare molecula vie, de la unghiile infipte in spate in momentele de pasiune si pana in lacrimile sarate scurse de dor sau de suparare! Dragostea e durerea pe care o simtim la randul nostru cand stim ca pe ea/el o/il  doare. Dragostea se gaseste in Lacrimile de bucurie scurse pentru implinirea si fericirea ei/lui.
Dragostea se imprima pe retina noastra atunci cand ne privim iubita/iubitul si ne privim de fapt pe noi insine prin ochii ei/lui.
Iubirea ne trece si prin nari cand ii inspiram parfumul ca pe un elixir miraculos ce ne poate purta prin foc si apa fara un graunte de frica.
Dragostea ne curge prin vene inundand fiecare cotlon cu simtiri si calatoreste prin pamant spre fiecare firicel de iarba, fiecare floare, fiecare pasare, fiecare delfin ajungand sa traverseze tari si oceane si intreg globul pamantesc pana in locul unde este jumatatea noastra. Asta in doar o clipa.
Dragostea face timpul sa stea in loc si distanta sa fie infima. Dragostea o vezi cand doi octogenari se saruta dupa peste cinci decenii de convietuire si visezi sa fie si pentru tine la fel.
Dragostea naste eroi si se transforma in curaj. Dragostea este cea care te impinge sa faci lucruri nesabuite desi logica iti urla cu putere ca ceea ce faci este gresit!
Dragostea inseamna clipe de intimitate ce raman tatuate pe sufletele noastre in toate vietile ce ne vor fi desemnate de demiurgi… Zei ce zambesc ironic privind slabiciunea noastra nebuna si frumoasa. Dragostea e putere si slabiciune in acelasi timp. Prostie si genialitate in aceeasi masura!
Dragostea este atat de puternica incat ii face si pe cei mai sceptici sa creada in magie! Sa creada ca imposibilul devine posibil!
Cand o avem totul pare euforic si utopic… cand nu o avem suntem pierduti intr-o eterna cautare a ei pana la epuizare. Dragostea da dependenta. Dragostea e ca un drog. Unul mai puternic decat orice substanta.

Love is my cocaine!

Pentru Alexandra.

 

Categories
Luminile Umbrei

Lumanarea

M-am trezit slabit si cu gandul ca am o zi incredibil de lunga inainte, cu multe lucruri de facut si probleme de rezolvat… in ciuda gripei care s-a aciuat in corpul meu si nu vrea sa mai plece. Astazi joaca si Alexandra si mai mult ca sigur voi sta cu gandul si sufletul la ea toata ziulica. As fi vrut sa mai stau sub plapuma insa secundarul ceasului urla deja de vreo cinci minute la mine! Inainte sa ma ridic si sa ma imbrac… mi-am aruncat privirea prin casa si ochii intredeschisi mi s-au oprit pe lumanare. In ciuda starii cenusii in care ma aflam, am zambit. Mi-am inchipuit cat de mult seman cu ea. Galben din cauza racelii, cu cearcane, si pregatit sa ma topesc la caldurica.

De fapt am realizat cat de mult seamana ea cu fiecare om si cu viata noastra. Isi pastreaza luciul pana la ultima palpaire. Se naste maiestoasa intr-o anumita forma ca apoi, in timp, de cate ori i se da ocazia, sa aduca caldura si lumina celor din jur. Si indiferent de forma ei, de chipul schimonosit de timp si de ardoarea flacarii careia ii da nastere.. ea continua sa slujeasca unei cauze atat de sfinte. Va avea o viata plina de sfaraituri, de palpairi si deseori va fi stinsa si reaprinsa .. in functie de evenimentele din viata celui care o aprinde… E intocmai ca viata unui om.. cu urcusuri, coborasuri, perioade fierbinti si perioade reci. Si indiferent de locurile in care se afla, are un scop. Acela de a arde si a se topi dar in procesul asta lumineaza viata cuiva. Apoi se poate stinge implinita.

Dar importante sunt senzatiile pe care le lasa in urma.. Ca si in cazul omului finalul ei este palpait.. ca si cum si-ar mai dori o ultima suflare .. si palpaie atat cat ii mai permite trupul scorojit si ghemuit la baza suportului. Iar daca s-a sfarsit.. va ramane in amintirea momenteleor pe care le-a slujit. Va aparea in tablouri, poze, imagini, amintiri.. fara sa i se dea foarte multa importanta si lasand praful sa se astearna in timp pe imaginea ei… dar detinand statutul de obiect fara de care cadrul nu ar fi perfect. Este ca o piesa dintr-un puzzle. Nu poate lipsi…

Am aprins-o scurt pt a avea parte de putina caldura .. apoi am stins flacara cu degetele umezite.. am zambit si am pornit in noua zi .. cu gandul ca aceasta saptamana va fi intocmai ca flacara aceea scurta.. iar luni luand-o de la capat timpul o va stinge iar cu doua degete umezite… In rest am sa traiesc timpul asta intens! Arzand ca o lumanare! Pentru ca nu conteaza cat timp trece…ci cum il arzi! Sa fiti iubiti!

Categories
Jurnal de insomniac

Despre suflete… ratacite

Intr-una din serile trecute am iesit cu Alexandra la film. La iesirea din parcarea Mall-ului, intr-un frig crunt, statea la bariera un batranel. Desi i-am daruit ceva bani… pe drumul spre casa nu mi-am putut stapani lacrimile. Aveam un nod in gat si un gust de amaraciune vis-a-vis de tara asta in care din pacate observam zilnic problemele sistemului. Simteam o frustrare anapoda ca nu pot face mare lucru indiferent cat as incerca. Intamplarea mi-a adus aminte de un articol de pe blog publicat acum o vreme (pe care il puteti citi mai jos)… dar m-a facut sa realizez ca nimic nu s-a schimbat intre timp.
           

Am deschis ochii speriat. In doua clipe am uitat ce visasem… dar simteam inca vibratiile psihice in fiecare capilar. M-am aplecat si am luat o gura sanatoasa si acidulata de suc parca pentru a spala senzatia aceea nedorita. Mi-am imaginat foarte sumar ce avem de facut in ziua aceea. Cu o zi in urma purtasem o discutie cu un batran despre viata si despre suflete. Imi spunea sa deschid ochii chiar si atunci cand imi sunt deschisi, caci lumea din jurul meu poate arata altfel si ca isi schimba fata cu fiecare pas pe care il facem pe trotuarul prafuit. Sa privesc dincolo de ochi pentru ca sufletele sunt mereu altfel si mereu ratacite in alte locuri decat ar trebui. Sa tot fi avut vreo 75-80 de ani. Purta o pereche de bascheti amarati in picioare, o pereche de pantaloni de stofa si un sacou ce probabil prinsese inceputurile erei comuniste. Era a doua sau a treia oara cand il intalneam. I-am dat cate 2 lei de fiecare data cand l-am intalnit dar nu mai schimbasem niciodata cuvinte. Poate doar “Ia taica sa ai de paine” si un “Multumesc”. De data asta l-am rugat extrem de brusc sa-mi povesteasca despre tineretile lui. Si-a dus mana in care avea o batista antica la frunte, si-a sters broboanele si a oftat.

– Am crescut la munte .. taica in Apuseni! de era bradul falnic, stejarul cat 7-8 brate si cantau pasarelele in locurile in care ma jucam. Apoi a venit razboiul si am trecut vremuri grele. Parintii mi-au murit amandoi in lagar, sau cel putin asa cred. Dupa razboi am venit in Bucuresti si m-am angajat fierar la un atelier.

Invatasem in razboi cum se topesc metalele si cum sa le prelucrez.. am lucrat 9 ani in atelierul acela apoi am facut scoala de ingineri si m-am angajat in fabrica (…) Am construit poduri (…) M-am casatorit cu o fata cu parul negru ca taciunele si ochii albastrii ca cerul.. (pe obraz i se scurse o lacrima) , am facut 2 copii. Unul e plecat in Australia iar celalalt a murit acum 2 ani intr-un accident. Sotia s-a stins acum 13 ani de leucemie. Si am ramas singur singur…

Apoi mi-a vorbit despre oameni, despre ce a ajuns societatea si despre sistemul care a ajuns multicolor dar mucegait si despre sufletele oamenilor. Despre ce simti cand privesti un copac tanar si ce simti peste 20 de ani cand il vezi falnic ca apoi peste alti 15 ani sa vezi ca l-au taiat. Despre ce simti cand vezi in fata unui vanator o caprioara murind .. si din ochi se scurge doar spaima. Am vorbit cateva ore despre lucruri la care nu m-am gandit nicioadata atat de simplu. Discutia asta era ca o trecere de la plasticul rece al realitatii incuiate la lemnul viu al unui arbore de 400 de ani…

Mi-a ramas un gust amar dupa discutie, si-mi parea rau ca l-am intrebat, sau poate ca ii facusem un bine.. sa mai vorbeasca si el cu cineva. Iar eu invatasem o mie de lucruri. De fapt invatasem sa le privesc altfel.
Astazi ma trezisem asa cum spuneam mai sus cu intrebarea. Ce am de facut azi? Dar nu reuseam sa adun sumar toate targeturile mele marunte la un loc. Mintea imi continua discutia cu batranul… imi tot reveneau fragmente din ea. M-am gandit la vietile oamenilor din jurul meu si la ce ar trebui sa privesc la fiecare pas pe care-l fac. Pana la televiziune am studiat oamenii din metrou sau de pe strada si mi-am imaginat unde ratacesc sufletele lor sau unde vor rataci de azi inainte. M-am gandit cat de crunt este sa vezi cum lumea din jurul tau se schimba in cateva decenii atat de mult. Cat de crunt este sa-ti dai seama ca indiferent daca TU esti un om bun, sistemul va genera si astfel de probleme. Oameni buni vor avea de suferit. Ma intrebam daca e bine sau rau ca ma gandesc la toate astea. Comparam valorile generatiilor noastre cu valorile batranului. Am privit batranetea altfel din acea zi. Mi-am dat seama ca intr-n mod simplu imi vorbea despre frumos si urat in acelasi timp. Batranul vorbea intr-adevar despre “Suflete”. Despre suflete ratacite…

Categories
Gand

Tu esti eroul meu, iubita mea!

Conform unor idei recente la final de an ar trebui sa-mi aleg un erou. Nu e un task tocmai usor… insa dupa cateva zile de meditare am realizat ca nu trebuie sa caut foarte mult. Ci doar sa ma uit in jurul meu… pentru ca te am zi de zi langa mine. Pe tine iubita mea. Viata m-a adus langa tine in clipe grele si in zile blurate de neliniste si auto-cautare. Insa pe langa schimbare deplina tu mi-ai adus si multa lumina in suflet. Si pot spune cu tarie ca desi sunt trecut prin multe… am invatat enorm despre limitele umane de la tine. Si nu doar atat. Toate chestiile de mai jos m-au facut si pe mine un om mai bun si poti cere mai mult de la partenerul de viata? Cat de mult conteaza ca joci tenis? Pai conteaza… uite si de ce:
Am invatat ca iubesti la fel de intens cum joci. De fapt tot ce faci are intensitate. Asta inseamna sa traiesti cu adevarat. Cu bune si rele.
Am invatat inevitabil ca te certi la fel de patimas cum joci si „dai bine si cu pernele”. 🙂
Am invatat ca indiferent cat de jos esti ai puterea sa te ridici! Si te respect enorm pentru asta.
Stiu ca suntem diferiti dar ne iubim si calitatile si defectele. Fara ele probabil ca nu am avea farmec. Nu am mai fi noi insine.
Am invatat ca stim si sa radem si sa plangem impreuna. Ne putem si incrunta la unison. Uneori ne si strambam in tandem. Putem fi si adulti si tineri si copiii in acelasi timp. Exceptia o fac desenele animate… 🙂
Am invatat ca esti darnica si sufletista si desi viata ti-a dat multe suturi ai ramas mereu la fel. Si te iubesc pentru asta! Pentru ca in ciuda telurilor tale nu inchizi ochii la suferinta celor din jur. M-ai invatat ca nu e bucurie mai mare in sufletul tau decat sa-i faci pe ceilalti fericiti. Iar asta este o raritate. E o calitate de vita nobila. Te ador pentru asta!
Am invatat ca indiferent cat de mult te doare… strangi din dinti si mergi mai departe. Nu e mereu indicat sa faci uz de incapatanarea asta… insa stim amandoi ca este o atitudine necesara pentru a ajunge la inaltime, acolo unde meriti cu prisosinta sa fi. Te invidiez pentru asta!

Am invatat ca desi iti vine deseori sa urli si sa blestemi ceea ce faci, te aduni si iti directionezi iar si iar energia spre a invinge! Spre a evolua. Ca zilnic muncesti cu ardoare sa devii mai buna si tot zi de zi te daruiesti unui scop precis. Unul maret! Pe care 99,9% din oameni nu au cum sa-l inteleaga si nici cum se atinge el! Din nou te respect enorm pentru asta.
Nu pot vorbi in numele tuturor insa cand privesti sportul asta nobil, fara sa ai legatura directa cu el, totul pare curat si mirific. Tenisul nu e mereu asa… si nimeni nu stie ca desi sa faci performanta este anevoios tu continui sa iubesti ceea ce faci. Ma vad obligat sa zambesc cand vad asta… pentru ca inseamna ca intelegi viata intr-un mod mult mai complex decat multi altii.

Te respect pentru ca poti sa urasti tenisul dar sa il iubesti in aceeasi masura. Nu poti trai fara el. Este parte din tine si tu cu siguranta parte din el. Asta inseamna sa faci ceva cu adevarat bine. Sa te aduca in toate starile posibile si stiind acest lucru in fiecare zi sa accepti ca te va purta in toate extremele.

Am inteles si ca intensitatea acestui sport pe care il practici este atat de mare, incat culoarea tineretii tale se disipa… ramanand o singura sageata de o singura nuanta ce tinteste o singura directie. Sa ajungi sus! Insa in ciuda acestui tel nu uiti sa iubesti si sa pretuiesti oamenii din jurul tau. Asta inseamna sa fi „sportiv complet” si pe teren si in afara lui.
Stiu ca a fost un an greu cu accidentari si probleme… dar la finalul lui tu esti tot pozitiva si optimista.

La finalul unui an dificil tu inca ai puterea sa ma iubesti neconditionat, sa-mi zambesti mereu si sa ma strangi in brate si in clipele bune si in cele grele.
Pentru toate astea, si pentru tot ce voi descoperi si in anii ce urmeaza iubita mea, Tu esti eroul meu! Te iubesc!

NOI 2

Categories
Luminile Umbrei

Despre Lucruri Sfinte – Prietenie si Dragoste

Se presupune ca “la inceput” ar fi existat o infinitate de suflete sub forma de sfere. Un numar limitat de sfere mici adunate in alte sfere mai mari ce se roteau in interiorul altor sfere imense … la infinit. Un demiurg le-a spart pe fiecare in cate doua jumatati, suparat fiind pe modul haotic in care se grupeaza ori se rotesc, apoi le-a amestecat si le-a redus timpul in care se pot gasi la “durata unei vieti”. Le-a sters si memoria lasand doar instinctul sa le fie calauza. Blestemul era unul evident. Fiecare jumatate de sfera va cauta pentru tot restul vietii jumatatea lui, cele doua jumatati ale sferei in care se roteau grupat si asa mai departe.

Asa se face ca o viata intreaga, fie ea chiar si atat de marunta in eternitate, cautam. Interactionam cu jumatati in fiecare loc pe care il strabatem incercand sa stabilim daca sfera respectiva este cea in care ne petreceam in trecut timpul si incercam fiecare suflet sa vedem daca este cel pierdut. Daca este jumatatea noastra draga.

Unele sfere sunt extrem de asemanatoare, dovada faptului ca multa vreme avem impresia ca sunt cele pe care le-am cautat o viata. Altele sunt extrem de diferite de ceea ce ar trebui sa fie dar ne atrag, astfel se creaza legaturi… prietenii. Intr-un final ne acceptam destinul si blestemul si ne rotim haotic intr-un univers plin de cioburi, grupandu-ne mai mult sau mai putin cu posesorii altor foi din cartea destinului.

In conceptul acesta perfect al cautarii, lasam in urma creatii artistice deosebit de banale racordat la eternitate…  Pictam amicitii, sculptam colegialitate, cantam iubire si construim temple marete din prietenie.

Individul limitat la acea cautare sortita va pretui toate aceste lucruri dar va intina definitia fiecaruia cu lucruri omenesti. Va sterge notiunea sfanta implicand cauze, efecte si fapte din lumea lui liliputana si mizera. Nu va intelege niciodata ca ceea ce lasa in urma este de fapt etern si nu poate fi ruinat de nimic din ceea ce… ochiul lui omenesc poate percepe, narile pot adulmeca sau mainile pot pipai. Sufletele astea ratacite nu vor intelege niciodata ca singurul mod de a intemnita acest blestem este mai presus de ratiune. Nu vor intelege ca toate astea tin de ceva mult mai evoluat decat banalele reactii omenesti.  E ceva sfant, etern si trebuie tratat ca atare.

Ajungem astfel la prietenie asa cum o vedem noi, pamantenii. In cea mai mare parte tine de sinceritate. Se presupune ca trebuie sa fi sincer in orice relatie si sa spui exact ceea ce simti. Dar prietenia nu se limiteaza la atat! Va trebui sa cantaresi cu deosebita atentie cauzele, consecintele si implicatiile fiecarei fapte sau vorbe rostite. Asta nu din teama de a fi judecat ci pentru ca prietenul tau o merita din plin si ar face la fel. Sinceritatea este si ea, ca atatea altele, un aspect al instinctului de conservare. De fapt, sinceritatea participa in mod direct la acea complicata categorie de sentimente ce cladesc prietenia si care, trebuie sa recunoastem, reprezinta unul dintre cele mai serioase motive de a iubi viata. O mare greseala in prietenia asta pamanteana este ca esti iubit nu pentru ceea ce esti tu, ci pentru ceea ce vede si crede prietenul tau in tine. E oarecum normal daca luam in calcul blestemul crunt abatut asupra noastra despre care vorbeam mai sus. Dar… exista si exceptii. Exista sfere ce si-au gasit jumatatea, dar si locul potrivit, modul si mediul potrivite pentru a interactiona cu jumatati de sfera si… traiesc neconditionat alaturi de ele. Acelea sunt prieteniile cele mai reusite… relatiile cele mai sudate… sunt treptele cele mai inalte din acest quest interminabil pe care-l traim… in rest am vorbi de lucruri sfinte !

Categories
Luminile Umbrei

Padurea Vorbeste

Printre jaluzele intrase o raza ratacita de soare oglindita din parbrizul unei masini. M-am ridicat si am pus ca de obicei mana pe telefon. Era 7:02. Prea devreme. Mi-am spalat ochii desi as fi vrut sa mai dorm. Am bagat o cana cu apa in cuptorul cu microunde si intre timp am aruncat hainele pe mine. Privind pe geamul deschis la marginea padurii am auzit freamatul ei. Soaptele diminetii rostite de batrana padure. O clipa perfecta in care bucuria de a locui aici se scurge prin fiecare particica a cirpului meu. Cate lucruri nu auzise fiecare fir de iarba? Cate lucruri nu vazuse padurea? Cate generatii o perindasera? Cate razboaie nu s-au dus in ea.
As fi vrut sa vorbesc cu ea. Sau cel putin sa imi poata povesti despre toate astea. As fi ascultat fara un scancet fiecare poveste pe care ar fi spus-o.
Am sorbit jumatate de cafea dintr-o inghititura si am iesit. Am urcat bordura inalta de la poalele Tampei lasand roua de pe iarba sa-mi ude incaltamintea. Am urcat pana in marginea padurii inainte ca desisul sa acopere privelistea. M-am intors si am privit la Brasov. Frumos oras.
Mi-am inchipuit ca sunt un Stejar de 400 de ani si am incercat sa-mi imaginez pe fast forward cat de mult s-a schimbat peisajul privit in fata mea. Vedeam anotimpurile fugarindu-se lasand fiecare culorile specifice in urma lor. Apoi timpul si-a pus amprenta pe imaginatia mea. La inceput noaptea se vedeau doar cateva luminite in vale. Apoi odata cu trecerea timpului se inmulteau. Se rasfirau la baza muntelui urcand din ce in ce mai sus si se imprastiau pe o suprafata din ce in ce mai mare. Apoi in zare au aparut alte luminite. Erau casele din satucurile alaturate. Odata cu trecerea timpului s-au unit si s-au dezvoltat iar acum devenise un urias cladit din lumini si luminite ce-si intindea bratele printre munti.
Am intrat in padure si am inaintat cateva zeci de metrii pe prima poteca gasita.
M-a simtit padurea si mi-a trimis o adiere. Odata cu ea vuietul padurii.. de parca ar fi spus ceva concret. Apoi se auzira pasarele si undeva in departare sursurul unei ape. Undeva pe malul unei adancituri statea extrem de dubios o buturuga ciudata. Avea o forma ca fata unui batran padurar. Cu barba deasa.. reprezentata de muschii verzi, doua gauri ce sigur ar fi fost ochii bulbucati si taraganiti de vreme , si un ciot ros si el de apa si vant pe post de nas.
– Salut.. mi-am spus in gand !
Si am simtit a doua oara adierea de vant.
– Padurea Imi Raspunde.. mi-a fost gandul razlet.
In clipa urmatoare am auzit o ciocanitoare si alte cateva pasari fredonand triluri matinale la unison. Unele dadeau tonul cantecului,altele continuau iar ciocanitoarea tinea ritmul orchestrei.
– Padurea chiar canta.. mi-am spus.
Ma bucuram ca am lamurit ceva in dimineata asta.
Nu e nevoie de cuvinte pt. a spune o poveste. In felul ei etern … si Padurea Vorbeste

Un text scris in 2007 dar care imi aminteste mereu de ce Brasovul e locul meu preferat din tara asta.

Categories
Jurnal de insomniac Luminile Umbrei

Colectionarul de Vise

Stii ? De obicei se spune ca titlul unui articol, al unei nuvele.. poezii sau al unui roman … pana chiar si titlul unei aberatii prin blogosfera se da la finalul „operei”. Cel putin cam asta ar spune marii critici literari. Poate de asta s-au dat atatea titluri postmortem… pentru ca niciodata nu se pleaca de la o idee. O insiruire de date, personaje si evenimente se scrie in timp, cu delasarea de rigoare a celor ce scriu, cu momente de cumpana in care evenimentele din viata de zi cu zi iti altereaza imaginea celor scrise.

Unii ajung sa treaca de barierele timpului uitand sa mai dea titluri. Iar atunci ma gandesc ca eu vreau sa fiu altfel ! Sa plec de la un gand. O notiune ! Vorbind de schimonoseala aceasta a fetelor celor pe care-i descrii realizezi ca sunt de fapt oglindiri ale trairilor tale. Eu am pornit de la un titlu imaginat intr-o zi oarecare, in timp ce lasam luminitele tunelului de metrou sa se oglindeasca in geamurile metroului intr-o linie aurita. Colectionarul de vise ! Colectionarul de vise, de vise, vise, se, e e e… un ecou al lucrurilor pe care le gandesc de fiecare data cand mintea mea construieste progresiv un trecut, un prezent si un viitor, oamenilor, lucrurilor si locurilor pe care le observ. Ganduri adunate dintre panzele ochilor mei impaienjeniti si asternute pe o coala alba, imaculata, ce are la randul ei… o poveste.

Astazi insa mi-am spus ca trebuie sa-ti povestesc. Sa iti aduc tie pe retina insiruirea de vise ce m-au uimit mereu. Da ! Vise. Visele unui suflet ce aspira ca mai fiecare om la anumite idealuri, vise visate in noptile lungi de iarna sau imaginate in dupa-amiezile ploioase ale vietii.

Ce sunt visele ? Sunt ele oglinda realitatii ? Sunt ele oare un pasaj de comunicare cu alte dimensiuni … asa cum ar indrazni unii fantezisti sa le defineasca ? Sau poate amandoua in masura egala… Poate ca visele izvoresc si se sfarsesc doar in imaginatia noastra daruita de Atotputernic. Sau poate ne sunt induse de personaje ori Entitati pe care nu ne-a fost dat sa le intelegem; ori cine stie, in cel mai ironic caz, sa fie rodul fructului interzis, muscat de Eva in Eden ! Poate ca visele sunt pedeapsa pe care Dumnezeu ne-a dat-o ! Sa aspiram o viata intreaga la anumite idealuri … ca apoi, cand se implinesc dorintele cele mai aprige sa ne dorim mai mult, si mai mult si mai mult … pentru a sfarsi in neant nemultumiti de ceea ce am trait, realizat si visat intr-o viata. Stiu ca suna crunt ipoteza cea din urma.. dar poate aceleasi Entitati ne-au daruit puterea de a intelege ca de fapt frumusetea vietii ramane in drumul anevoios pe care il razbim spre sfarsit. Oricum omul are tendinta sa isi doreasca mereu finaluri. Fericite, nefericite… unele considerate neasteptate sau planuite cu strictetea secundei. Finalurile ne fac sa credem ca am realizat ceva… ca am sfarsit o etapa din viata noastra. Insa ea are doar un inceput si un sfarsit ! Atat … totul pe parcurs se leaga intr-o linie continua fara sa existe finaluri fixe. Fiecare final fiind un inceput si invers …

          „Ce visezi tu cand esti cu gandul departe?” M-a intrebat odata un bun prieten. Ciudat este ca pe moment nu am stiut ce sa-i raspund. Pentru ca invalmaseala de ganduri si idei la care visam era atat de necunoscuta mie incat nu puteam sa-i explic lui… Imaginatia noastra este de fapt locul pe care nu-l cunoastem niciodata suficient. Ne putem recunoaste cu usurinta fata in oglinda, insa nu putem fi siguri suta la suta de ce vom gandi, ce vom face ori cum vom reactiona in anumite situatii. Despre vise nici nu mai vorbesc. O buna bucata de vreme visam pentru altii. Incercam fara sa fac un tel din asta sa evit gandurile mele… insa cotloanele mintii mele ma purtau in viata imaginara a fiecarui personaj pe care-l vedeam. Cersetori, casierite, domni respectabili in costume cu serviete de lux, ori copiii aflati in curtea scolii. Oameni si caini si pasari si pomi si flori si gandacei; toate imi inspira un vis. Visul meu dedicat existentei lor. Iar toate aceste vise reprezinta o adevarata colectie. O colectie pe care as putea fara doar si poate sa o expun cel putin pe o taraba de vechituri dintr-un targ unde batranii vand de la briceaguri cu prasele de os pana la timbre ori harti rusesti din vremuri de mult apuse.
Am scris mult timp pentru oameni pe blogul meu si o voi face si de acum inainte. Pentru ca visele nu se termina. Adunate sunt un intreg ce reprezinta „Eu-l meu indaratnic” cum spunea in poemul meu preferat Lucian Blaga. Iar toate lucrurile astea pe care le insir sunt pentru tine !
Semnat C. G.  Colectionarul de Vise

Categories
Luminile Umbrei

O Ghinda

In universul asta infinit exista lucruri atat de mici si atat de neinsemnate ca dimensiune si ca timp de existenta incat e posibil sa traim o viata de om si sa nu realizam cat de mult ne pot schimba ele. As porni de la intrebarea cat de mult te poate influenta o ghinda? Majoritatea se vor gandi la celebrul film de desen animat Ice Age. Dar e vorba de fapt de o poveste frumoasa de dragoste ce isi are radacinile in trecut dar care s-a declansat atunci cand ghinda si-a facut aparitia in mainile lui intr-un mod neinsemnat si banal fara a semnala scopul ei in destinele fiecaruia. Se plimbasera o buna bucata de vreme pe coama dealului si se oprira in mai multe locuri. Aici au povestit despre cele ce au trecut si cele ce vor fi… s-au tachinat si s-au inghiontit dar cu sufletele luminate de prezenta celuilalt. Intr-un moment scris cu siguranta in cartea lor, el se apleca si ridica ceva dintre frunzele asternute la baza unui stejar. O intreba:

– Stii sa fluieri cu ghinda ? ea raspunse ca nu… El prinse caciulita ghindei, caci despre ea e vorba de fapt, intre cele doua degete mari ale mainilor, isi facu mana caus si sufla cu buzele tuguiate prin spatiul ramas intre degete si marginea ghindei. Sunetul puternic se auzi cu ecou in padure si peste intreg dealul ingalbenit de soare. Ea clipi apasat la auzul suieraturii.. dupa cateva secunde el isi duse din nou ghinda la buze dar ea nu-l mai lasa sa fluiere. Se apropie repede de el si il saruta. Isi apasa buzele fine pe ale lui inchizand ochii stransi ca si cum ar fi asteptat momentul asta un secol. El zambi si o saruta patimas simtind la maxim magia momentului. Inchisera ochii si lasara intreg decorul sa se invarta, el privea parca intreaga scena de sus si vedea cum freamata padurea salutand clipa si deznodamantul. Isi aminti ca acum multa vreme isi dorea cu ardoare acest lucru dar viata le-a urlat sever ca nu era momentul. Dar uite ca venise… iar micul obiect declansator era o banala Ghinda.

Petrecura intreaga dupa-amiaza impreuna urmarind fiecare sclipirile din ochii celuilalt, imbratisandu-se cat pt un an stiind ca foarte curand aveau sa se desparta iar… si timpul .. ori destinul … nu este nici macar acum de partea lor. Vor pastra amintirea asta ca pe un rubin gasit in pamant, curatat si asezat intr-o cutie de catifea… o vor pretui si vor zambi de fiecare data cand razele de lumina ce trec prin piatra asta rosie si pretioasa le va brazda fata inrosind obrazul buzele si ochii…

Vor stii mereu ca simbolul acelui moment si pecetea sentimentelor dintre ei este fara doar si poate o Ghinda !

Categories
Gand Luminile Umbrei

Un colt de inima Gand vechi

Negam.
Notiuni, idei, fapte si sentimente.
Omul e specie ciudata (am mai spus-o). Atat de ciudata incat negam pana si ceea ce se strecoara din cele mai adanci cotloane ale sufletului nostru pana in cele mai penibile terminatii, par unghii piele. Negam fiorul ce innoata isteric prin sange atunci cand ochii percep ceva si creierul analizeaza drept emotionant. Negam pentru ca ne impunem anumite plafoane logice sau limite sentimentale. Nu putem depasi niste praguri si suntem lasi pana in maduva oaselor. Ne impunem sa uitam frumosul din trecut de frica sa nu zdruncinam prezentul. Nu indraznim sa trecem dincolo de geamandura si sa traim asa cum ne dicteaza inimile. Suntem atat de lasi incat preferam sa traim intr-o ceata absolut reala. Alungam tot ce inseamna vis trait in timpul vietii.

… Picuri de ploaie sfinti cadeau astazi in acelasi loc unde se nascusera intr-o zi (la fel de ploioasa) fluturii din stomac. Priveam in gol strada umeda si murdara… priveam in locul acela unde acum cativa ani se afla tot ce mi-as fi dorit vreodata. Priveam cum picurii aceia sfinti ajung in locul acela infect pe care-l blamam si apoi sunt purtati de oameni din loc in loc.. Parca ar fi vrut sa spele iadul cu totul! Sa-l curete din cenusiul realitatii noastre. Sa boteze tot in calea lor si sa ierte orice pacat petrecut vreodata.
Ultimele amintiri fusesera de pretz.. le puteam compara cu atingerile unui inger.. le puteam compara cu cate un rubin slefuit aruncat intre cioburi de sticla mata. Desi sunt doar franturi de viata ramase in urma isi merita locul in noi.

– Nu pot decat sa multumesc! mi-am spus si am ridicat ochii spre cer. Iti multumesc Doamne ca mi-ai dat ocazia sa sufar dupa acele evenimente din viata mea. Momentele acelea merita sa ma doara o viata intreaga. Iti multumesc ca ai mai smuls din pieptul meu vanat si uscat de dor inca un colt de inima, de fiecare data, ca dintr-o paine.
Pretuim o privire atat de mult! Ne indragostim de un zambet! Traim pt vibratia unei voci! Renastem pt atingere! Iubim… oameni! Insa oamenii raman in urma.
Cine spunea ca iubirea nu doare de fiecare data?
Cu siguranta avea toate colturile inimii in piept!

Categories
Jurnal de insomniac

Greseli si consecinte.

Din ciclul Jurnal De Insomniac.

Omul e trecator. Asta o stim cu totii.. e atat de trecator incat ar trebui sa pretuiasca fiecare clipa din viata lui. Ar trebui sa gaseasca “frumos” si “bun” in fiecare lucru marunt din jurul lui. Sa traiasca exact asa cum o cere faptul ca se duce. Asta am invatat de la mama mea, asta am realizat pe parcursul anilor, asta s-a impietrit in mintea mea de ceva vreme.

Cu totii facem alegeri… uneori cu mintea, alteori cu inima.. dar ambele variante pot fi gresite. Pt ca suntem oameni si ne sta in fire sa gresim.
Am trait mereu pe principiul ca trebuie sa fac ce-mi spune inima. Dar si inima face greseli.. Greseli care ne definesc. Se aduna si ne reprezinta ca indivizi. Important este sa nu ramanem mereu in acelasi stadiu … si sa facem aceleasi greseli. Ar trebui sa invatam din fiecare pas pe care-l facem in viata. Desi asa ar trebui, se pare ca de multe ori repetam cu desavarsire si la nesfarsit exact aceleasi chestii eronate. Ne incapatanam sa credem in anumite lucruri care de fapt nu exista si o duzina de alte evenimente anterioare ne demonstreaza asta.. e firea omului sa aiba fixatii ! sa spere la chestii pe care nu le poate avea. Sau daca le poate avea ii lipsesc altele.

E ca intr-un carusel ruginit care inca se mai invarte si scartaie demonstrandu-ti printr-un sunet obosit ca tu NU poti fi pe doi caluti odata. Desi e evident acest lucru omul va incerca mereu sa obtina imposibilul. Va demonta caruselul si va pune doi caluti unul langa celalalt pt a putea calari doi deodata. Si in straduinta lui nu-si va da seama ca ceea ce a facut el strica intreg farmecul caruselului. Va picta calutii in culori vii si proaspete fara sa realizeze ca izul lor vechi este de fapt parte din perfectiunea sinistra a unui carusel ruginit.

Stiu ca aberez si multi se intreaba ce vreau sa spun… Em am sa raspund cu nu stiu … dar scriu… lasand fiecare cititor in parte sa-si extraga exact ce are el nevoie din textul asta. Ultimele evenimente din viata mea au fost ca o spalatura matinala a fetei. O trezire brusca din visul acela pe care am eu obiceiul sa-l traiesc cat nu dorm! Si in acelasi timp un sut in fund ce ar trebui sa ma impinga inainte spre clipe fructoase!

Cu totii invatam din esecuri nu din succese! (Bram Stoker)

Categories
Luminile Umbrei

PETALE DE TRANDAFIR si CLINCHET DE CHITARA !

Copil fiind închideam ochii indiferent în ce loc mă aflam si îmi închipuiam o după-amiaza perfectă într-o zi deosebit de însorită !

Locul ales de imaginatia mea obsedant de bogată, era cât se poate de simplă ca orientare sau ca idee în sine ! Era un pod-mansardă !… continutul însa era mirific. Era totul ca într-o poveste.. o carte cu peripetii în care personajul principal descoperă un loc incredibil…

Închideam ochii si îmi închipuiam ca intru într-un pod larg cu ferestre mari în cele două laturi perpendiculare pe pământ ! o incăpere imensă prăfuită si arsă de timp în care razele soarelui pătrund prin fiecare orificiu ce se forma între tzigle ! O ploaie de Lumină.. o ploaie de raze de lumină in care se zărea praful ridicat din podeaua de lemn !

Priveam in jurul meu si ma minunam de tot ceea ce văd.

Grinzi de lemn masiv mancate de insecte si multa mobila veche in toate cele 4 margini ale podului. Toalete si mese de machiaj vechi cu oglinzi inegrite de timp, si zambete desenate in stratul de praf ce le acopera. Semana oarecum cu podul unui teatru de provincie… din loc in loc cate un bust pe care inca fluturau panzele unor costume de balet pastrand oarecum muzica in a lor miscare.

In centru, exact sub fereastra cea mai mare de deasupra … un pian roşu cu margini stralucitoare… corzi aurii si un scaunel din lemn tapitzat cu piele rosie .. Pana si clapele mici .. cele care ar fi trebuit sa fie negre erau vishinii ! Mi se parea ironic cum sta … maiestuos in LINISTEA aceea deplina… asteptand sa explodeze sub presiunea unor degete pline de talent si pasiune.

Intr-un colt, ferit de raze de soare statea trist un corp de biblioteca ingust cu multe carti groase…

Pe unul din rafturile superioare rezemata de cartzi o poza ingalbenita ce intruchipa o familie iesita la iarba verde ! El barbat bine, imbracat intr-o camasa alba si bretele. Ea de moda veche (sau noua la vremea respectiva) purta o rochie dintr-aceea cu gat si brodata manual si tzinea in mana o umbrela de soare. Cei mici.. o fata si un baiat.. sfiosi se tineau de mana in fata parintilor. Fotografia emana fericire. Mai jos, impietrita parca pe raft.. in spatiul ce mai ramanea de la carti la marginea de lemn, statea o calimara in care se uscase cerneala si o penita veche veche de tot… cu pana.

Paseam incet .. speriat parca de fiecare scartzaitura.. era totul prea sfant pt a polua sonor decorul.

Stiu ca de fiecare data cand ma gandeam la podul meu drag.. ma opream in acelasi loc. Foarte aproape de pian imi indindeam manutzele si ma invarteam incet .. incet .. apoi putin mai repede pana ameteam si mi se parea ca dintre grinzile imense de deasupra mea se nasc PETALE DE TRANDAFIR.. iar in surdina .. fara sa stiu exact de unde se auzea CLINCHET DE CHITARA… si cadeau petalele incet .. dansand pe sunetul acela de corzi de chitara leganat pana se asezau linistite si istovite de dans pe podeaua de lemn. Si zambeam fericit .. ma linisteam si ma simteam atat de bogat.. atat de multumit de mine .. de tot ce pot sa-mi inchipui cu ochii inchisi ! Deseori facand acest lucru imi inchipuiam ca scriu despre locul acela.. dar nu am facut-o niciodata. Apoi am crescut .. m-am maturizat .. nu am mai avut ocazia sa ma visez in locul acela ! Pana ieri cand dupa multi ani.. vazand un personaj intr-un film urmarit in graba mi-am adus aminte de mine in ipostaza respectiva…

Am zambit… am inchis ochii .. m-au napadit toate acele amanunte deosebite.. simteam pana si izul de pod vechi in nari .. si respiram mirosul ca pe ultima gura de oxigen..

Am deschis ochii m-am privit in oglinda din camera ! Aveam un zambet victorios pe fata … am inchis ochii iar si am stat asa cu mainile intinse o vreme .. pana am vazut si am auzit iar nascand din tavan PETALE DE TRANDAFIR si CLINCHET DE CHITARA !

Categories
Luminile Umbrei

MONEDA SI MAREA

– Nu dati banii pe prostii … Luati banane la copii !!  se uzea … repetitiv si din ce in ce mai tare .. din ce in ce mai aproape …
Am deshis ochii si mi-am miscat putin capul de sub tricou.. atat cat sa privesc in lungul plajei.. Din pozitia in care eram vedeam nisipul foarte mare .. boabele aurii sau cenusii.. Foarte aproape, dintr-o gaura ciudat de mica isi facu aparitia un paianjen !
– Hey there piticule… am zis ! se oprise.. simtise probabil vibratia vocii !!
Aveam capul semi-acoperit si nu vedeam mai nimic deasupra ci doar o linie paralela cu plaja si evident tot ce se afla in directia respectiva ! Mi-am aruncat privirea in zare … Nimic special… oameni prajiti … (erau spre finalul concediului, localnici sau bronzati natural ) oameni albi .. care se bucurau de azi de ieri de razele soarelui… turnul salvamarului gol si barcile in fata lui … in prim plan o scoica uscata si incinsa. Printre voci se auzeau marea si steagul care flutura in vant cu un zgomotul specific… un copil care striga dupa mama lui, vanzatorul de banane .. care se apropiase intre timp si un fotograf care se forta la o portavoce. Venisem cu noaptea in cap, instalasem corturile, si trecusem de prima noapte incendiara ce-i drept. M-am intors si langa mine era .. pe un cearsaf roz intins pe un sezlong o domnisoara blonda bronzata. Dormea dusa (banuiam) lasand soarele sa coloreze formele ingrijite. Avea ochii acoperiti de lentilele negre ale ochelarilor si nu eram sigur daca are ochii deschisi sau inchisi!
Imi simteam spatele ars de soare si ma gandeam deja la noaptea care urma si la lotiunile mentolate pe care trebuie sa le iau sa alin usturimea. M-am intors cu burta la soare si mi-am pus ochelarii de soare. Stateam in coate privind orizontul albastrui. Undeva foarte departe se vedeau doua vase pescaresti si o dara de nor deasupra lor … pe post de paznic.
M-am uitat din nou brusc la domnisoara de langa mine si mi s-a parut ca schiteaza un zambet.
“mi se pare” mi-am spus..
Au trecut cateva minute si a aparut prietena ei. O tipa roscata, slabuta cu pistrui, genul nord-insular. Avea o geanta de plaja verde fluorescent…
Scoase din ea o lotiune de plaja, 2 pahare de plastic si 2 doze de bere. Se aseza pe sezlongul alaturat si intinse paharul. “Amica somnoroasa” intinse mana si astepta pana i se turna berea… cu 2 degete de spuma… se uita la mine scurt prin lateralul ochelarilor parca special pt a vedea ca ma studiaza! Am zambit!
Am scos din rucsac sucul si mp3 playerul mi-am indesat castile in urechi si am luat o gura de suc. Se incalzise si avea un gust infernal ! bleak.. mi-am spus lasand fata sa mi se schimonoseasca.
Am aruncat inapoi in rucsac mp3-ul m-am ridicat si le-am rugat :
– Va uitati si voi va rog la lucrurile mele cat sunt in apa?
– Da desigur imi raspunse zambind blonda!
Am ajuns cu chiu cu vai in apa. Era rece pentru o zi atat de fierbinte dar limpede; m-am scufundat si am parcurs cativa metrii pe sub apa! Am deschis ochii… pe fundul apei se vedeau bine de tot, ca niciodata… dunele de nisip formate, pietre si scoici. Zarisem chiar si un peste ratacit care o zbughise rapid simtind apa miscandu-se. Am iesit si am luat o gura de aer si m-am scufundat iar. Am vazut ceva lucind pe fundul apei. Eram deja la distanta destul de mare de mal si nu stiam exact cat de adanca e apa. M-am scufundat sa vad … ce luceste ! Am atins cu mana fundul apei in apropiere de locul unde vazusem sclipirea… se forma o pacla acvatica si nu mai vedeam mai nimic pe fund!
Am iesit iar la suprafata… eram totusi curios daca e vreo scoica sau vreo bucatzica de metal! Am calcat apa in loc pana s-a asezat pacla tulbure de nisip si m-am scufundat iar! Simteam deja presiunea in urechi si-mi spuneam in gand ca nu o sa ma doara cand ies! M-am uitat fara sa ating fundul… nu se mai vedea!!
Am iesit din mare, scurgandu-mi apa din urechi care nu mai vroia sa iasa! Mi-am indreptat-o spre nisip si bateam in tampla prin gestul acela cretin care te face sa mai si ridici un picior, aratand parca a cocostarc sau cine stie ce deplasat mintal. M-am asezat pe prosop nu inante de a multumi fetelor pt ca au avut grija de lucrurile mele! Mi-a ramas gandul la obiectul sau scoica din mare… sa fi fost doar o iluzie? Nu aveam de unde sa stiu!
Am intrat in vorba cu cele doua tipe, Katy si Mony, care intr-un final de poveste m-au invitat sa mancam impreuna. Am acceptat… fireste… oricum eram burlac la mare iar prietenii mei cu care venisem erau plecati in statiunea vecina! De fapt oricum nu conta foarte tare… important era sa comunic si eu cu cineva!
Ne-am intors glumind pe plaja… soarele era inca sus pe cer si nici o urma de nor! Incinsi ne-am grabit sa ne aruncam catrafusele pe marginea sezlongului sa purcedem spre apa! Venise doar blonda… intre timp roscata se aseza pe sezlong si isi ungea pulpele cu ulei, spre deliciul unei gasti de pusti aflata la cativa pasi…

Ne-am indreptat spre locul in care vazusem obiectul sclipitor… nu le povestisem nimic la masa despre asta. Poate pt ca uitasem… poate pt a nu parea penibil. Am intrebat-o daca stie sa se scufunde! Ca raspuns a disparut in adanc aproape fara zgomot! M-am scufundat, am inaintat in larg iesind din cand in cand pentru aer. Ajunsesem aproape de locul acela si ne priveam unul pe celalalt in adanc. Iesind la suprafata cu gandul sa iesim… brusc mi-a atras atentia din nou sclipirea… era parca un semn! Nu imi venea sa cred… soarele se afla acum in cu totul alt unghi iar probabilitatea sa observ aceeasi sclipire ar fi fost extrem de mica! M-am scufundat si Mony dupa mine! Am intins mana pe fundul apei si am prins cu pumnul obiectul strangand bine printre darele de nisip care acopereau iar mai tot! Era o moneda caruia ii simteam netezimea si zimtii din margine. Inca mai puteam percepe inscriptiile de pe una din parti! Am inchis ochii si ne-am impins spre suprafatza …
Am tras aer in piept care se blocase deja de la presiune, am respirat sacadat si grabit, am scos moneda si am clatit-o. Mony nu inceta sa strige:
– Foarte tare … cum Dumnezeu ai vazut-o ?
– Incredibil ..
Zambeam… era ca un trofeu!! Era innegrita putin pe fetze dar cu muchiile perfect curate si rotunjite. Probabil de asta lucea asa… ajuns pe mal nu am ezitat sa-i fac o gaurica si sa o agatz la lantzicul de la gat! Am studiat-o toata ziua, am curatzat-o cu pasta de dintzi – sfaturi batranesti – am tot privit-o… si pipait-o… si intors-o pe o parte si pe cealalta… ava ceva ce ma fascina! Au trecut zile intregi la mare si o purtam mereu cu mine… mi-am petrecut cele cateva zile cu cele doua domnisoare… si cu amicii mei… intorsi intre timp.
Intr-una din zile… ma oprisem cu Mony la o taraba unde o batrana vindea scoici mari si alte chestii mai vechi sau mai noi facute din lemn, pluta, corali, stelutze de mare, scoici mici s.a.m.d.
Batrana m-a privit lung si a zarit moneda la gatul meu! A intins mana si m-a intrebat:
– De unde ai tu asta maica?
– Am gasit-o in mare mamaie!
– Se va intoarce de unde a venit! spuse ea zambind cu zambetul acela specific oamenilor batuti de soarta si de vemuri.
Am luat intreaga scena drept ciudata.. nu stiam ce sa inteleg dar nici nu am stat sa cer explicatii sau amanunte… am cumparat 2 stelute si mi-am vazut de drum…
In tot acest timp ma obisnuisem sa o port mereu… si toata lumea care o vedea o studia…
Avea inscriptionata o corabie pe una din parti iar pe cealalta parte cateva litere sterse (nu stiam caracterele)…
A venit si ultima noapte… dimineata devreme urma sa strangem corturile si sa pornim spre casa… trecuse si concediul… Mony si Katy plecasera in acea dimineata… le-am dus la gara cu alai… apoi ne-am petrecut mai toata ziua pe plaja .
Era seara nu foarte tarziu… apusese soarele de cateva minute iar cerul era rosiatic si luminat la orizont. Mai era inca lume care se plimba pe plaja.
Stateam pe nisip, care devenea din ce in ce mai rece. Priveam in largul marii parca intristat de ideea ca va trebui sa ma despart de ea pentru inca cine stie cata vreme! In dreapta se zareau 3 pusti care se zbenguiau inca in apa. Fusese o zi fierbinte iar apa inca isi pastra temperatura ridicata!
Brusc mi-am aruncat camasa pe plaja peste incaltaminte, mi-am dat jos pantalonii si am alergat in apa, pentru a savura pt ultima oara valurile sarate ale marii. M-am aruncat printre ele si m-am scufundat… era calda apa! Am scos capul la suprafata… mi-am bagat mana prin par si l-am scuturat! M-am avantat apoi in larg si faceam pluta…
Mi-am adus aminte brusc de ce-mi spusese batrana la taraba! Instinctiv mi-am dus mana la gat! M-am inverzit! Moneda nu mai era… nu mai era nici lanticul!
Disperat moment!  Mi-am bagat capul in apa dar nu se vedea la ora aia nimic si apa nu mai era limpede ca in ziua in care o gasisem… mi s-a daramat intreg castelul de nisip in momentele acelea! Simteam ca innebunesc si realizam ca nu am ce face! Am iesit din apa abatut… mi-am luat camasa pe mine care se uda instant si se lipi de spatele meu… m-am asezat pe nisip si am lovit cu pumnul intr-o gramajoara pe care o facusem inainte cu picioarele… 🙁 🙁
Intre timp pustanii disparusera iar plaja se golise… la cativa metrii 2 pescarusi isi curatau penele… in larg se zarea un vas… isi aprinse luminitele si se stingea usor in negura serii…
M-am ridicat si am plecat…
Mi-a ramas intiparita acea vacanta! Imi facusem prieteni noi, ma distrasem… petrecusem clipe deosebite, am avut parte de satisfactie cand am descoperit moneda, dar am realizat ca unele lucruri, ca si unii oameni de altfel, isi au locul lor etern! asa le este sortit… sa dispara.
Acum stau si ma gandesc cati oameni au gasit acea moneda… si de fiecare data cand merg in acel loc… intrand in apa… studiez atent fundul apei, desi sunt constient ca nu o voi gasi…
Dar a ramas… adanc sculptat in sufletul meu tabloul acesta cu MONEDA SI MAREA !