Categories
Luminile Umbrei

Gaseste-ti timp sa redescoperi lucrurile care te faceau fericit odinioara!

Deseori ne gasim pierduti in amintirea unor momente unice. Acel fel de clipe in care eram cu adevarat fericiti facand anumite lucruri. Si zambim cu ochii incetosati iar pe retina noastra se deruleaza, ca intr-un film vechi cu zgarieturi pe banda video, clipe de neuitat… nascute din nimic. Nascute din nebunia aia frumoasa de pustani ce pretuia alte senzatii, alte idei si alte lucruri.

Insa odata ce revine „sharful” privirii… lasam in urma amintirile si ne adancim si mai mult in ceea ce avem si facem acum. Revenim la maturitatea noastra extrema ce nu face altceva decat sa ne rapeasca simplitatea cu care reuseam sa ne satisfacem nevoile.

Sa ne intelegem… asta nu inseamna ca acum nu suntem fericiti. Doar ca din pacate am ajuns sa ignoram lucrurile astea marunte din copilarie sau din adolescenta ce ne bucurau atat de mult. Tocmai de asta mi-am zis in dimineata asta sa ascult sfatul colegei Bianca si sa subliniez macar o parte din „chestiile ce ma faceau fericit odinioara”. Chiar daca sistemul de valori se schimba odata cu varsta fiecare om isi aminteste cu placere de ele. Poate ca postul asta ne va impinge sa redescoperim acele clipe.

Poate ca nu e posibil… Insa cine nu-si aminteste cu placere de sunetul de chitara raspandit prin parcuri si de glumele adolescentine din gasca de prieteni cu care ne faceam veacul?  Cine nu-si aminteste de plecarile in excursii cu cortul… programate cat ai clipi pe vreo terasa ieftina? La 9 seara povesteam cum ar fi sa… iar la miezul noptii aveam tren si ne gasea rasaritul cu o gara inainte de destinatia finala.

Cine nu-si aminteste povestile de groaza spuse in jurul focului de tabara sau visele pe care le impartaseam intinsi pe cate o patura sub cerul instelat in noptile fierbinti de vara?

Cine nu-si mai aminteste de oracolele din timpul scolii… ca tot s-a adus in discutie subiectul in foisorul de la Kanal D? Cine nu pastreaza desenele colorate facute in bancile liceului si cine nu-si mai aminteste de jocurile copilariei din jurul blocului? Frunza, sapte pietre, ratele si vanatorii… Mai stiti cazematele facute din zapada? Sotronul, catapultele, bani la groapa sau tevile cu cornete? Prastiile din sarma groasa? Telefoanele facute din ata si cutii goale de inghetata?

Sa ridice mana cine a avut jurnal! Bun! Sa ridice mana cine a cautat jurnalul asta al vreunei domnisoare pe la chefurile organizate de ziua ei! 🙂  Sa ridice mana cine a scris scrisori anonime de dragoste! Iar acum sa vedem cine zambeste cand spun „imi accepti prietenia?” 🙂

Cand vreodata vom mai porni sa exploram orasul natal? Cand vom mai avea curajul si timpul sa intram in toate cladirile vechi si parasite? Cand vom mai avea timp sa plecam pe drumuri de munte cu 30 de biciclete… Sau sa legam intre ele 10 saltele pe vreun lac ? Cand oare ne vom mai da cu camera pe rau? Cand vom mai face o liana deasupra unei garle pentru a ne balansa ca idiotii cazand in apa murdara? Cand vom mai merge la teatru doar ca sa ne facem de cap in ultimul rand? Cand vom mai face poze la apus sarind de pe ponton?

Oare vom mai construi vreodata adevarate opere arhitecturale din piesele de remy? Vom mai face castele din cartile de joc? Oare vom mai prinde dupa-amiezi insorite pe cea mai inalta creanga a stejarului din varf de deal?Sau mai stiti apa rece a lacului cand fugeam pe furis la scaldat nocturn? Vom mai construi vreodata un adapost din crengi in padure?

Poate ca unii mai fac o parte din lucrurile astea… altii le-au uitat cu desavarsire…  Oricum ar fi macar odata la cativa ani ai putea sa gasesti timp  sa redescoperi macar o parte din locurile si lucrurile care te faceau fericit odinioara! E hrana pentru suflet!

Sa fiti iubiti!

Cristian Greger

 

Categories
Jurnal de insomniac

Jurnal de Insomniac ! Din ciclul acela de insomniac !

Musc intens din continutul canii mele cu cafea! Am avut una dintre cele mai pline saptamani din ultima vreme. Ma simt obosit. De fapt.. incredibil de obosit, dar asa cum mi se intampla de obicei nu pot dormi! E tarziu in noapte, sau am putea spune dimineata devreme. Din vecini se aud tot felul de zgomote catalogate drept “comuniste” .. pentru ca asta ne este darul blocurilor muncitoresti construite in perioada ceausista. Auzi cam tot!
Cu toate astea noaptea tarziu… cand ma trezesc sa astern ganduri pe hartie sau pe blog ma simt multumit! De ce?! Nu stiu! Sa fie bucuria proiectelor pe care in sfarsit le pun in derulare?
Sa fie faptul ca am langa mine un suflet incredibil si am parte de iubire?
Sa fie oare doar dragostea mea pentru linistea noptii?
Sau pur si simplu ideea ca ador sa scriu? E misto ca nici nu pot formula un raspuns.. dar scriu. Despre ce nici asta nu stiu. Nu mi-am ales un titlu asa cum fac de obicei. Pur si simplu mi-am trantit degetele lungi pe tastatura si tastez.

Pe drum spre casa mi-am adus aminte de noptile din adolescenta in care desenam…
Nu conta ce! Gaseam tot felul de subiecte in drumul de la liceu spre casa si denaturam imaginile vazute. Ori amintiri de prin locurile in care-mi petreceam vacantele.
Generam fluxul acela de liniutze si cerculete care intr-un final contopite cu umbre si putina culoare imi dadeau atata satisfactie. Mi-am amintit intr-o doara cum statea pe perete, intr-o rama din lemn, sub o sticla extrem de prafuita, desenul meu cu Vaporasul.
Initial vazusem ambarcatiunea pe o limba de nisip in Italia .. pe tarmul marii Adriatice. Cateva luni mai tarziu m-am hotarat intr-o noapte sa-l desenez. Acum se afla, departe de mine, peste oceane si mari in grija mamei mele. M-am gandit si la usa aceea subreda a grajdului in spatele caruia imi inchipuiam ca se nascuse Iisus. Si la casa din piatra rupta parca dintr-un oras al piticilor… si la fetele schimonosite ce nu prea imi ieseau!
Deosebit este ca dupa peste 20 de ani inca ma mai gandesc la truda mea de cate o noapte…
Desenele sunt simple! Nu opere de arta! Dar de cate ori fac salturile in timp mi se iveste un zambet pe buze. Asa suntem noi oamenii.. trecem prin viata si lasam cate o bucatica de suflet prin diferite locuri, pe hartie, pe lemn, sticla, pe internet sau prin cine stie ce paduri .. pe scoartele arborilor.

Ne traim viata lasand semne peste tot. Si ne bucuram atunci cand realizam ca nu am uitat ce am sadit in jur. Ne bucuram si mai tare cand realizam ca nici ceilalti nu au uitat ce am sadit… dar de fiecare data zambetul se transforma in acel indelung oftat:
Au mai trecut atatia ani!
Suntem trecatori. Atat de trecatori incat uneori am impresia ca este prea putin daca ne straduim sa trecem cu folos prin existenta. Nu ne iese mereu!
Pretuim lucruri complicate, pretuim si lucruri simple, dar mai mult pretuim sufletele in care scrijelim in fiecare zi.
Mi-as dori sa fiu pozitiv in fiecare clipa! Sa nu privesc deloc la dusmanul nostru etern. Timpul!
Uneori imi iese… Dar nu stiu cum voi fi maine… Si uite asa trec zile si nopti iar… acolo undeva in toata aceasta carte a destinului despre care vorbeam deunazi, mai mult sau mai putin colorata, se ususca uneori cerneala in forma de porcusori, urati si mizerabili, asa cum se intampla in primele zile de scoala. Pentru ca si viata asta trebuie sa aiba pete. Trebuie sa existe si momente cenusii. Tocmai ca sa nu ne pierdem in prea multa culoare!

A rasarit soarele deja! Mai vreau o cana de cafea! Deci inchei cu citatul zilei!

“Sometimes…
Sometimes doubt is the opposite of faith, but sometimes doubt can be a pathway to faith.
Sometimes weakness is the opposite of strength, but sometimes weakness can be the pathway to strength.
Sometimes failure is the opposite of success, but sometimes failure can be the pathway to success.”
― David W. Jones

Ganduri bune celor care tocmai s-au trezit! Sa fiti iubiti!
Cristian Greger

(text reeditat)

Categories
Motivational Opinie

Dezvoltare Personala – Un trend actual cu radacini antice

Povestind cu prietenul meu Hudi acum o buna bucata de vreme mi-a venit in minte o problema actuala cel putin interesanta.
In ultimii ani foarte multa lume a aderat la filozofia “Dezvoltare personala”. De fapt foarte multi oameni si-au schimbat stilul de viata si au incercat sa-si imbunatateasca principiile dupa care-si ghideaza existenta. Au aparut sute de carti, oameni de succes si-au etalat fara perdea “secretele” iar psihologii au incercat sa se muleze pe acest trend si sa induca starea de bine prin exercitii menite sa te faca sa intelegi ca starea asta este de fapt flexibila.

Multi au prins curaj si au devenit intreprinzatori dupa ce au aderat la astfel de filozofii. Acum stau si ma intreb… dupa ce am citit cel putin cateva duzine de astfel de articole sau carti… unde erau principiile punctate atat de asiduu in carti la inceputurile fiecarui om? Care erau lacunele trecerii noastre prin viata?
Auzim doar acum?

– Incearca sa faci ceea ce-ti place! – Pretuieste timpul! – Fa bine celor din jur si vei atrage la randul tau bine!
– Gandeste pozitiv! – Nu taragana lucrurile! – Incepe! – Munceste! Fa asta! Fa asa! etc.

A fost nevoie ca Paulo Coelho sa scrie “Alchimistul” pentru a intelege legile nescrise ale universului? Nicidecum.
Oare principiile astea au aparut in era postcomunista? Oare omul nu a realizat niciodata ca asa trebuie sa-ti traiesti viata? Oare conditia sociala iti impune sa traiesti stresat si umbrit de idei distructive? Bineinteles ca nu. Educatia mea, ca si a altora, a fost aceeasi: Bazata pe principii umane! Doar simplitatea de atunci si optiunile de autoeducare de acum ar putea fi diferite.

Hudi punctase un aspect important in toata ecuatia acestui articol. Modul in care omul priveste “Banul”. Modul in care ajungi sa intelegi sistemul in care traiesti si sa speculezi toti vectorii externi… transformandu-i in puncte de bifat pe un plan de dezvoltare personala sau dezvoltare a unei afaceri. Insa viziunea aceasta globala a dominat lumea financiara de foarte multi ani. Au existat mereu “minti luminate” care au privit in ansamblu evenimentele globale. Doar unii au speculat aspectele ce puteau fi speculate. Si nu vorbesc doar de piata bursiera, sistemele de asigurari sau creditare. Vorbesc de la scara mare pana la detalii banale din viata de zi cu zi a omului. Tot ceea ce se intampla este informatie. Cumularea informatiei si analiza ei genereaza idei. Omul este atat resursa cat si modul de aplicare. Observi ca omul mananca paine zi de zi … speculezi acest fapt facand o brutarie! Oamenii vor hartie igienica … dezvolti o astfel de afacere. Ai talent orator … satisfaci nevoia oamenilor de a te asculta. Observi ca oamenii vor masini la preturi bune … faci un site foarte bun de vanzari auto. Insa acesta este doar fitilul. Omul va alege mereu optiunile cele mai bune. Iar asta te impinge sa te cultivi, sa te dezvolti, sa evoluezi – pentru ca la randul tau sa oferi ceva de calitate.

Interesant este ca totul porneste de la ceea ce surprinde creierul tau. De la modul cum ti se deseneaza pe retina harta lucrurilor ce pot fi speculate din jurul tau.
Sa luam ca exemplu religia. Omul a avut nevoie sa creada inainte de toate intr-o entitate suprema. Cati au speculat acest fapt de-a lungul istoriei? Foarte multi! Oare au fost instruiti? Oare au citit carti de specialitate? NU! Au inteles ca realitatea pura este cel mai arzator carbune pentru focul lor.

Educatia de baza predata in scoli se rezuma la un numar -“n” materii. Se presupune ca multe din lucrurile invatate in primii 20 de ani din viata ar trebui sa ne foloseasca pe parcursul vietii insa de fapt nu e asa. Acestea sunt doar optiuni. Ne specializam in functie de ce gasim atractiv sau de ce ni se spune ca va fi folositor. Din pacate multi oameni se complac in situatii diferite in functie de necesitati. Asta pentru ca doar fac! Nu privesc si in ansamblu societatea in care traiesc. Nu realizeaza ca facand ceea ce-ti place va fi cu siguranta… un lucru facut mult mai bine decat altul ce nu-ti place.

Un alt exemplu ar fi societatea romana! Acum doua mii de ani romanii stiau ca starea de bine a cetateanului ori a soldatului reprezinta de fapt un plus. In politica, in dezvoltarea imperiului. Pentru asta puneau la dispozitia oricui optiuni: librarii, scoli, universitati, scoli de antrenament militar, ateliere de creatie, jocuri de societate, lupte de gladiatori, programe de ajutorare pentru sarmani e.t.c. Toate astea reprezentau alegeri pe care orice cetatean le putea specula in beneficiul dezvoltarii personale. Bineinteles si atunci – ca si acum – conditia sociala si nivelul de inteligenta puteau (sau nu)  sa limiteze capacitatea de dezvoltare a individului. Insa nucleul evolutiei individuale a fost, este si va fi mereu, viziunea asupra optiunilor pe care le vedem. Modul in care speculam tot ce ne inconjoara.

Si atunci: exista in ziua de azi mai multi oameni interesati de evolutia personala?
Desigur ca nu!
Este un trend nou?
NU! Este doar un alt mod de a spune ca totul iti este oferit pe tava daca stii sa intinzi mana!

Este doar un trend actual cu radacini antice.

Categories
Jurnal de insomniac

Orice castel de nisip e predestinat unui val

Cine nu a auzit de celebra expresie Dragostea dureaza trei ani… sau cine nu a auzit teoremele psihologilor legate de limitarea timpului de indragosteala, de barierele acelei perioade paradisiace pline de pasiune in care indragostitii se pierd in totalitate? Cu totii suntem constienti ca starea aia euforica in care nu exista nimic altceva decat partenerul se disipa usor in timp. Dispare dorinta aceea tatuata pe retina… se stinge vitalitatea electrizanta ce salasluieste in noi la inceputul relatiilor. Se spune ca apare obisnuinta, monotonia si intreg tabloul feeric devine o pictura prafuita fara semnatura. Cam asa s-ar defini evolutia unei relatii la scara mare. Si este cat se poate de real ca timpul isi pune amprenta pe relatiile noastre. Ramane insa de vazut cum?

Acum aproape 10 ani, manat de evenimente nu tocmai fericite, scriam o metafora legata de fenomenul asta. Se numea „Orice castel de nisip e predestinat unui val”

Visez , cu ochii deschisi. Asa m-am nascut , din sufletul mamei mele. Un visator! Problema mea e ca am tendinta sa naruiesc fiecare vis, de fapt sa le ratacesc pe toate si sa-mi lipseasca enorm. De fiecare data cand simt ce simt acum ma imaginez pe plaja.

Singur. Sunt adolescent… iar cerul e innorat. Construiesc un castel de nisip. Ma asigur inainte ca nu sunt foarte aproape de mare, tocmai pentru a reusi sa cladesc un castel frumos si trainic deopotriva. Marchez locul cu pietre mai mari pentru ca eventualii trecatori sa observe ca cineva a creat ceva acolo. Il cladesc asa cum stiu eu, cu tunele si scoici aranjate frumos. Batucit bine ca sa dureze si sa-l pot indrepta in locurile in care tinde sa se surpe!

Il termin si il privesc fascinat. Ma bucur de creatia mea maiestuasa! Dar in momentul acela unic de glorie presimt ceva! Ma intorc catre mare si vad coama lui inspumata. E valul pe care-l simt, imi sopteste la ureche intr-o limba necunoscuta cuvinte amenintatoare. E departe inca, dar stiu deja ca va fi cel ce va narui tot ce am trudit pana atunci. Intr-adevar se sparge de tarm si navaleste peste castel lasand urmele sterse ale unei dimineti in care m-am straduit. Mereu ajung la ideea ca orice Castel de nisip e predestinat unui Val.

Acum, 10 ani mai tarziu, realizez ca lucrurile stau oarecum diferit. Valul inca exista si la fiecare castel de nisip ridicat… apare inevitabil! Insa eu reactionez diferit! Adun nisipul ud lasat in urma lui si pietrele spalate de apa sarata si-l recladesc. Mai trainic si la fel de frumos. Ma obisnuiesc cu idea ca si acest castel este predestinat unui val nimicitor… insa astept cuminte si o iau de fiecare data de la capat. Maturizarea m-a facut sa inteleg ca frumusetea acestui proces sta in efortul depus. Asa e si in relatii. Momente de cumpana se ivesc la tot pasul. Chiar daca ajungi in puncte unde ai impresia ca starea de indragosteala dispare nu inseamna ca nu mai exista iubire. Ci e un semn ca trebuie sa faci totul pentru a redescoperi persoana iubita. Pentru a regasi vitalitatea iubirii. Iar micile chestii pe care le faci pentru a cauta sa readuci in prim plan acea parte feerica de la inceputul relatiei nu pot decat sa sudeze legatura in ceva muuuuulllttttt mai trainic si mai pretios decat starea puerila de la inceput. Iubire ce transcende timpul! Si partea frumoasa este ca (desi putini fac asta) daca citesti literele de-o schioapa scrijelite in interiorul tau… realizezi ca partenera/ul merita din plin asta! Si la fel si tu! Asa ca atunci cand simti ca vine valul… zambeste si cladeste mai departe!

Cristian Greger

Categories
Luminile Umbrei

Lumanarea

M-am trezit slabit si cu gandul ca am o zi incredibil de lunga inainte, cu multe lucruri de facut si probleme de rezolvat… in ciuda gripei care s-a aciuat in corpul meu si nu vrea sa mai plece. Astazi joaca si Alexandra si mai mult ca sigur voi sta cu gandul si sufletul la ea toata ziulica. As fi vrut sa mai stau sub plapuma insa secundarul ceasului urla deja de vreo cinci minute la mine! Inainte sa ma ridic si sa ma imbrac… mi-am aruncat privirea prin casa si ochii intredeschisi mi s-au oprit pe lumanare. In ciuda starii cenusii in care ma aflam, am zambit. Mi-am inchipuit cat de mult seman cu ea. Galben din cauza racelii, cu cearcane, si pregatit sa ma topesc la caldurica.

De fapt am realizat cat de mult seamana ea cu fiecare om si cu viata noastra. Isi pastreaza luciul pana la ultima palpaire. Se naste maiestoasa intr-o anumita forma ca apoi, in timp, de cate ori i se da ocazia, sa aduca caldura si lumina celor din jur. Si indiferent de forma ei, de chipul schimonosit de timp si de ardoarea flacarii careia ii da nastere.. ea continua sa slujeasca unei cauze atat de sfinte. Va avea o viata plina de sfaraituri, de palpairi si deseori va fi stinsa si reaprinsa .. in functie de evenimentele din viata celui care o aprinde… E intocmai ca viata unui om.. cu urcusuri, coborasuri, perioade fierbinti si perioade reci. Si indiferent de locurile in care se afla, are un scop. Acela de a arde si a se topi dar in procesul asta lumineaza viata cuiva. Apoi se poate stinge implinita.

Dar importante sunt senzatiile pe care le lasa in urma.. Ca si in cazul omului finalul ei este palpait.. ca si cum si-ar mai dori o ultima suflare .. si palpaie atat cat ii mai permite trupul scorojit si ghemuit la baza suportului. Iar daca s-a sfarsit.. va ramane in amintirea momenteleor pe care le-a slujit. Va aparea in tablouri, poze, imagini, amintiri.. fara sa i se dea foarte multa importanta si lasand praful sa se astearna in timp pe imaginea ei… dar detinand statutul de obiect fara de care cadrul nu ar fi perfect. Este ca o piesa dintr-un puzzle. Nu poate lipsi…

Am aprins-o scurt pt a avea parte de putina caldura .. apoi am stins flacara cu degetele umezite.. am zambit si am pornit in noua zi .. cu gandul ca aceasta saptamana va fi intocmai ca flacara aceea scurta.. iar luni luand-o de la capat timpul o va stinge iar cu doua degete umezite… In rest am sa traiesc timpul asta intens! Arzand ca o lumanare! Pentru ca nu conteaza cat timp trece…ci cum il arzi! Sa fiti iubiti!

Categories
Luminile Umbrei Motivational

Dacă cerul mi-ar vorbi… aş uita că timpul trece

Daca cerul mi-ar vorbi… as gasi raspunsuri la tot ceea ce ma macina. Cum ce?

Stiti intrebarea puerila – de ce? – a oricarui copil atunci cand invata banalitatile ce-i traseaza liniile evolutiei?

Ei bine ea ramane imprimata in subconstientul nostru pentru tot restul vietii. Traim vrute si nevrute, parcurgem drumul prin hartoapele vietii cautand mereu motivele evenimentelor. Ne agatam de tot felul de lucruri pentru a suplini lipsa unor explicatii concrete pentru ce ni se intampla. Credinta in Dumnezeu, destin, karma, principii de viata. Oamenii de stiinta pot explica modul in care se petrec lucrurile dar nu si motivul concret. La nivel individual fiecare om ajunge sa-si puna intrebarea asta la fiecare rascruce de drum. Insa un raspuns concret nu vom primi niciodata. De ce asa? De ce eu? De ce acum? De ce nu am facut alta alegere? si asa mai departe… si tocmai din aceste motive tindem sa ramanem ancorati in momente pe care am fi vrut sa le schimbam sau sa facem alte alegeri, sa luam alte decizii. Asta mi-a adus aminte de o chestie scrisa de mine acum multa vreme.

Se spune deseori, de fapt suntem acuzati de-a dreptul, ca avem obiceiul sa traim in trecut. Nu poti trai in trecut pentru ca esti trecut. Acolo in spate e doar un generator de senzatii. Ceva ce construieste meticulos, bine tesut si configurat, ganduri si sperante pentru clipele ce vor veni. Viitorul se naste din trecut deci nu putem spune ca ignoram ceea ce a fost si traim prezentul pentru a trai si viitorul. Ceea ce straluceste in fiecare om este  slefuit in timp. Ca o perla. Are nevoie de timp sa devina pretuita, frumoasa si eleganta. Cat timp? Exact perioada dintre primele notiuni rationale acumulate si prezentul fiecarui individ.

Fiecare zi ne schimba. Cate putin… dar ne schimba. Fiecare carte ne schimba. Fiecare om cunoscut, fiecare ploaie, fiecare floare, fiecare idée, fiecare atingere. De fapt tot ce putem percepe ne schimba putin cate putin. Asadar suntem ce a trecut si vom fi ce a trecut in intreaga noastra viata!

Nu traim in trecut. E tampita exprimarea. Pur si simplu asa trebuie sa fie. Spunem ca am depasit anumite momente? Nu depasim nimic. Tot ce a trecut este nituit in personalitatea noastra actuala si va muri doar odata cu noi. De fapt nici atunci pentru ca ceea ce daruim locurilor si oamenilor cu care interactionam schimba si viitorul lor.

Cum va inchipuiti ca am fi daca senzatiile si firicelele acelea electrice de culoare alb-albastruie din interiorul nostru, simtite la fiecare informatie primita de creier, s-ar evapora instant la cateva clipe distanta? Am fi goi! Am fi sterpi… nu s-ar mai naste zambete atunci cand sesizam frumosul. Nu s-ar mai naste lacrimi atunci cand timpanele noastre ar vibra pe ritmurile unei melodii ce o consideram “a noastra”. Nu s-ar mai naste sprancene ridicate atunci cand ceva ni s-ar parea deplasat si nici strambaturi din nas atunci cand ceva ni se pare plictisitor. Nu s-ar mai naste fluturi in stomac cand ne-am uita in ochii persoanei iubite si nici lacrimi cand fiecare capilar din corpul nostru s-ar inunda de tristete. Am fi doar corpuri plimbarete si goale pe dinauntru. Iar daca ne gandim ca timpul este etern, intreaga noastra viata este de fapt “Trecut”!

Cand scriem o facem de fapt in trecut pentru ca tastarea sau scrasnirea unei mine pe foaia de hartie au fost gandite in trecut, chiar daca e vorba de milisecunde. Iar ceea ce ramane in textul asternut ne va schimba in alti oameni! Unii care au trait anumite evenimente ce le-au dat de gandit pentru a scrie ceva ce voi cititi acum , maine va veti aminti ce ati citit… si posibil veti transpune intr-un mod sau altul aceleasi idei in felul vostru de a fi.

Eu unul accept ca tot ceea ce sunt, voi fi si voi darui celorlalti este in acelasi timp trecut, prezent si viitor.

Nu traiesc in trecut ci sunt ceea ce sunt datorita faptului ca timpul trece…

Categories
Jurnal de insomniac

CLEPSIDRELE

Am intrat in casa dimineata in jur de ora 10.30 ca de obicei obosit…dupa zece nopti consecutive de stiri, am aruncat cheile pe frigider, am scos tigarile , telefonul si casile aruncandu-le pe pat, portofelul si ochelarii pe masa.
Era liniste. De undeva din vecini se auzeau un aspirator, apa curgand intr-o cada si un cuplu certandu-se.. pe nu stiu ce camasa calcata aiurea ..prea obosit pt a da atentie mare.. mi-am scos ca de obicei laptopul din geanta si l-am asezat pe cutia albastra tocita deja de cele patru picioruse de cauciuc. Nu l-am pornit. Era mult prea liniste!

In fata mea, pe masa, aceleasi obiecte eterne.. cutia din lemn de trabucuri cubaneze care fusese candva plina, deasupra o pipa veche ce imi aduce mereu o imagine a unui batran cu parul alb, ce pufaie in coltul casei pe o bancuta la umbra unui cires. Suportul deosebit de betisoare parfumate cu gaurelele lui.. ce lasa, indiferent daca sunt bete aprinse sau nu, un iz exotic …In coltzul mesei portofelul si ochelarii in care se reflecta tot cadrul. In dreapta si in stanga se ridicau parca intr-o eterna concurenta cele doua CLEPSIDRE. Prima incadrata in lemn gros si cu nisip albastrui, a doua intr-un cadru de clepsidra obisnuita cu baze rotunde si 2 stalpisori de sustinere dar cu lichid. O dubla clepsidra! un tub cu lichid lila deschis si in interior o clepsidra mai mica cu nisip orange. Aveam impresia ca poarta o discutie eterna.

Le primisem de la doua persoane dragi mie care sunt convins ca nu s-ar fi suportat! Si totusi, aici pe masa mea, departe de clipele in care fusesera primite, ele formau un cuplu. Un cuplu certaret as spune. Vorbeau despre timp, despre forme, despre culoare dar nu se refereau la infatisarea lor ci la principii de viata! Cea cu nisip albastrui povestea despre seninatate, despre faptul ca fiecare “bob de nisip” trebuie trait cu zambetul pe buze.  Am zambit ! ajungeam iar la principii de viata! Am intins mana si am intors-o pe cea dubla. Nisipul orange cadea din jumatatea de sus in cea de jos lasand golul sa ridice intreaga piticanie de clepsidra in susul lichidului din tub. Ea vorbea despre faptul ca timpul are mai multe directii! Ca si la oameni nu conteaza ca mergi in sus sau in jos .. timpul se scurge! Imi veni in minte ideea ca Timpul “se scurge in sus..” am facut imediat comparatie cu evolutia fiecarui individ care in trecerea timpului tinde si aspira catre o viata mai buna, un inalt nivel profesional si catre o treapta inalta a societatii… cam asa e…

Cu cat ni se scurg secundele vietii noi urcam diferite leveluri.. dar nu ne dam seama ca de fapt ocupatia asta eterna nu ne face decat sa NU sesizam cat suntem de trecatori!

Mi-am dat seama ca le-am intors in cativa ani de zile doar de cateva ori … desi de privit le-am privit de sute de ori.. si le-am sters praful de deasupra de nenumarate ori…

Apoi mi s-a parut sinistru sa ai doua clepsidre care sa-ti aminteasca in fiecare clipa ca timpul nu e static… ci trece. M-am gandit ca omul poate sa aleaga: sa intoarca la nesfarsit clepsidra si sa stie in fiecare clipa ca i se scurge viata sau o poate lasa prafuita pe o masa cu nisipul scurs… ignorand faptul ca dispare clipa cu clipa.

Am inchis ochii si mi-am promis sa zambesc cat de mult pot si sa incerc sa traiesc fiecare zi din viata cu gandul ca maine nu mai pot trai clipa de azi!

(Bucuresti 2007)