Categories
Gand Motivational

De ce este omul nefericit? Sau despre esenta bolnava a speciei!

Zi de zi observ cantitatea de fericire scazuta drastic de pe chipurile oamenilor. Observ oameni care se complac in diferite situatii si traiesc intreaga viata neimpliniti.
Observ ca fiecare individ intoarce o clepsidra zi de zi si lasa nisipul sa se scurga sub acelasi trai innecacios, fara sa se bucure de micile placeri. Fara sa aprecieze frumosul din jurul lui, fara sa pretuiasca viata asa cum ar trebui. Viata trebuie venerata… caci este cel mai de pret dar primit de la universul asta infinit.

Una dintre maladiile incurabile ale omenirii este ca, desi ne aflam in era moderna si am realizat mai mult decat am fi visat vreodata ca specie, ramanem cu o insatisfactie cronica. Omul nu poate fi satisfacut de nimic. Asta pentru ca suntem niste aparate de dorit! Indiferent cat de mult am realiza vom dori mereu mai mult si mai mult… si mai mult… lasand acest fapt sa ne consume toata energia. Suntem construiti sa vrem tot… si mai mult decat atat!

E adevarat ca asa am ajuns in stadiul in care suntem acum. Am depasit granite incredibile in toate domeniile si in toate aspectele evolutiei… Am cucerit intreg pamantul, si oceanele si cerul… Am invatat sa ne scufundam si sa zburam si sa exploram cele mai adanci pesteri ale planetei. Am descoperit tehnologii la care nu am fi visat vreodata si am creat retele de comunicare fantastice! Am creat internetul si socializarea online, am explorat matematicile si fortele naturii si ne-am folosit de tot ce am invatat sa creem obiecte si sisteme care sa „ne faca viata mai buna”. Am ajuns pe Luna si am trimis sonde in cele mai indepartate colturi ale galaxiei noastre…

Insa este un paradox faptul ca exact aceasta dorinta de a explora, foamea asta pentru nou… pentru evolutie…  aceasta cautare eterna a nefamiliarului, atingerea performantei sau descoperirea necunoscutului, aceasta calitate ce ne face cea mai dezvoltata creatura de pe pamant… este exact cea care ne face sa ne simtim nefericiti cu „banalul… atins deja… al existentei noastre”.

Exact acest punct forte devine de fapt greutatea ce ne scufunda in adancurile nemultumirii! Este cea ce ne face nefericiti!
Este intocmai calitatea perfecta ce devine defectul absolut!

Esenta bolnava a speciei ce face omul sa se consume la nesfarsit… sa caute pana in ultima clipa ceea ce ar fi trebuit sa privesca in fiecare secunda a vietii lui… Simplitatea!

Si e trist ca nu exista niciun leac pentru asta!

Sa fiti iubiti!
Cristian Greger

Categories
Jurnal de insomniac

Orice castel de nisip e predestinat unui val

Cine nu a auzit de celebra expresie Dragostea dureaza trei ani… sau cine nu a auzit teoremele psihologilor legate de limitarea timpului de indragosteala, de barierele acelei perioade paradisiace pline de pasiune in care indragostitii se pierd in totalitate? Cu totii suntem constienti ca starea aia euforica in care nu exista nimic altceva decat partenerul se disipa usor in timp. Dispare dorinta aceea tatuata pe retina… se stinge vitalitatea electrizanta ce salasluieste in noi la inceputul relatiilor. Se spune ca apare obisnuinta, monotonia si intreg tabloul feeric devine o pictura prafuita fara semnatura. Cam asa s-ar defini evolutia unei relatii la scara mare. Si este cat se poate de real ca timpul isi pune amprenta pe relatiile noastre. Ramane insa de vazut cum?

Acum aproape 10 ani, manat de evenimente nu tocmai fericite, scriam o metafora legata de fenomenul asta. Se numea „Orice castel de nisip e predestinat unui val”

Visez , cu ochii deschisi. Asa m-am nascut , din sufletul mamei mele. Un visator! Problema mea e ca am tendinta sa naruiesc fiecare vis, de fapt sa le ratacesc pe toate si sa-mi lipseasca enorm. De fiecare data cand simt ce simt acum ma imaginez pe plaja.

Singur. Sunt adolescent… iar cerul e innorat. Construiesc un castel de nisip. Ma asigur inainte ca nu sunt foarte aproape de mare, tocmai pentru a reusi sa cladesc un castel frumos si trainic deopotriva. Marchez locul cu pietre mai mari pentru ca eventualii trecatori sa observe ca cineva a creat ceva acolo. Il cladesc asa cum stiu eu, cu tunele si scoici aranjate frumos. Batucit bine ca sa dureze si sa-l pot indrepta in locurile in care tinde sa se surpe!

Il termin si il privesc fascinat. Ma bucur de creatia mea maiestuasa! Dar in momentul acela unic de glorie presimt ceva! Ma intorc catre mare si vad coama lui inspumata. E valul pe care-l simt, imi sopteste la ureche intr-o limba necunoscuta cuvinte amenintatoare. E departe inca, dar stiu deja ca va fi cel ce va narui tot ce am trudit pana atunci. Intr-adevar se sparge de tarm si navaleste peste castel lasand urmele sterse ale unei dimineti in care m-am straduit. Mereu ajung la ideea ca orice Castel de nisip e predestinat unui Val.

Acum, 10 ani mai tarziu, realizez ca lucrurile stau oarecum diferit. Valul inca exista si la fiecare castel de nisip ridicat… apare inevitabil! Insa eu reactionez diferit! Adun nisipul ud lasat in urma lui si pietrele spalate de apa sarata si-l recladesc. Mai trainic si la fel de frumos. Ma obisnuiesc cu idea ca si acest castel este predestinat unui val nimicitor… insa astept cuminte si o iau de fiecare data de la capat. Maturizarea m-a facut sa inteleg ca frumusetea acestui proces sta in efortul depus. Asa e si in relatii. Momente de cumpana se ivesc la tot pasul. Chiar daca ajungi in puncte unde ai impresia ca starea de indragosteala dispare nu inseamna ca nu mai exista iubire. Ci e un semn ca trebuie sa faci totul pentru a redescoperi persoana iubita. Pentru a regasi vitalitatea iubirii. Iar micile chestii pe care le faci pentru a cauta sa readuci in prim plan acea parte feerica de la inceputul relatiei nu pot decat sa sudeze legatura in ceva muuuuulllttttt mai trainic si mai pretios decat starea puerila de la inceput. Iubire ce transcende timpul! Si partea frumoasa este ca (desi putini fac asta) daca citesti literele de-o schioapa scrijelite in interiorul tau… realizezi ca partenera/ul merita din plin asta! Si la fel si tu! Asa ca atunci cand simti ca vine valul… zambeste si cladeste mai departe!

Cristian Greger

Categories
Gand

Ce sunt imbratisarile? Portite spre o alta lume!

Omul.

O specie inteligenta. Creiere dezvoltate ce tanjesc dupa evolutie, dupa cunoastere, dupa explorare.

Suntem crescuti sub semnul individualitatii. Suntem invatati sa fim independenti. Sa ne cladim integritatea pe structura noastra strict individuala.

Suntem practic impinsi inca din leagan spre un egoism tipic omenesc ce nu are nimic de-a face cu ceea ce reprezinta de fapt sufletul nostru. Sa fim unici. Sa ne gasim un stil propriu… sa facem lucrurile in felul nostru.
Insa departe de toate aceste lucruri ce ne definesc… exista clipe unice in drumul nostru in care ne dorim sa impartim. Si cel mai simplu si mai concret mod de a face asta este prin a desface larg bratele si a primi aproape de inima noastra un alt om drag. Chiar daca e pentru o secunda sau minute in sir, caldura oferita si ideea ca inimile ne sunt atat de aproape sunt cele ce ne fac fericiti!

De ce credeti ca avem atat de mare nevoie de imbratisari? De ce dupa momentele sexuale pline de pasiune exista acea imbratisare ce sigileaza legamantul?
De ce dupa fiecare moment maret al existentei noastre simtim nevoia sa imbratisam pe cineva drag? Dupa vestile bune ne bucuram sarbatorind in primul rand cu o imbratisare?

Dupa vestile rele ne gasim alinare intr-o imbratisare. Cand simtim ca vrem sa fim alaturi de cei napastuiti totul incepe cu o imbratisare. Cand ne aratam afectiunea copiilor nostri ii strangem in brate! Parintilor asemenea! Cand ne reintalnim cu oameni dragi noua dupa ani si ani primul lucru pe care-l facem este sa-i strangem tare in brate. De ce atunci cand ascultam muzica simtim in acelasi timp nevoia sa impartasim emotia? Prin dans! O imbratisare armonioasa!

De ce atunci cand avem impresia ca intreaga noastra lume se destrama si se face scrum o simpla imbratisare ne poate face sa renastem din cenusa? De ce atunci cand oamenii dispar de pe pamant gestul ce ne lipseste cel mai mult este acceasi imbratisare… sfanta? De ce atunci cand reusim cu truda si sudoare sa ducem la bun sfarsit telurile noastre… nimic nu e cu adevarat complet fara o imbratisare care spune tare si raspicat: Am Reusit!

De ce toate emotiile traite in lumea noastra simpla au nevoie de cate o imbratisare?
Pentru ca imbratisarile reprezinta singura forma umana de a contopi fizic ceea ce subconstientul ne dicteaza in fiecare secunda. Ca sufletul nostru este proiectat sa se uneasca cu alte suflete!
Imbratisarea este singurul gest ce trece de realitatea noastra pamanteana. Imbratisarea e o portita minuscula spre o alta lume. O alta dimensiune in care sufletele noastre se contopesc in voie lasand energiile sa se intrepatrunda!

Va imbratisez!
Cristian Greger
noi doi draw