Categories
Daniela

La asfintit – Caminul de batrani

Dimineata e rece. Dar nu ploua si… sunt bucuroasa! Zbor cu bicicleta mea si timp de o jumatate de ora ma bucur de minunatiile toamnei cu petele ei de rugina. Salut veveritele care tot ascund cate ceva si ma cumintesc cand ma cearta ratele salbatice de pe laculet. Ma uit inspre primavara sa vad daca vin randunicile inapoi. O sa vina! Dupa ce razbat ghioceii din zapada.

Ajung la caminul de batrani unde lucrez voluntar de cateva luni. Ma asteapta multi prieteni aici.
Dupa ce mi s-a verificat riguros “dosarul”, s-a stabilit ca pot veni doua zile pe saptamana cate doua ore. Le-am fost prezentata si li s-a spus ca.. am venit sa-i ajut. Am intervenit si cu engleza mea… uneori imposibila… le-am spus ca… am nevoie de ajutorul lor sa… vorbesc engleza si… ca am nevoie de prieteni pentru ca sunt tare departe de tara mea.

Ma intampina Al care mi-a spus ca ma iubeste dar… nu este sigur ca-mi poate fi fidel deoarece tot timpul astia angajeaza asistente sub 60 de ani si… tentatiile sunt mari. 🙂 Ii spun ca sunt fericita ca exista in viata mea, in timp ce-i ridic picioarele pe suportul caruciorului ca sa-l pot duce in camera de activitati.

Michael zimbeste cu ochii (nu poate vorbi) si ii fac semn ca ma intorc sa-l iau si pe el. Ii trimit si o bezea doar ca sa ma razbun pe infidelitatea lui AL.
Jennifer ma asteapta ca de obicei sa-i rasfoiesc albumul cu fotografii de la nunta ei care a avut loc acum 65 de ani. Ma prefac ca nu… l-am mai vazut si ea zambeste cu intelegere pentru… memoria mea. Ann ma roaga sa o duc inapoi in camera pentru ca a uitat sa-si puna… siragul de perle.
Marta ma inbratiseaza si ma uimeste cu forta ei.

Ne reunim in eleganta sala de activitati. Le spun din nou povestea mea, celor care au uitat si le admir intelegerea si rabdarea celor care… o stiu. Incepem discutiile pe tema zilei… Despre moda. Am pregatit fotografii cu moda retro incepand cu anii 20. Imi povestesc ce le-a placut, cum, unde, ce au purtat. Radem si dansam. Rick ma roaga sa-l mut langa Charlene. Trebuie sa mut carucioarele si dupa ce reusesc… toti aplauda. Charlene roseste si-mi sopteste ca… o iubeste! Stralucirea din ochii ei imi spune ca si ea il iubeste.

Facem un cerc mare si facem gimnastica 10 minute. Cata indarjire, vointa, curaj. Ce lectii primesc de la oamenii astia trecuti prin valtoarea mai multor decenii!
Limbajul trupului si al privirii.
Apoi… activitatea cea mai iubita… ne jucam cu baloanele. Cei care nu-si pot misca mainile se lasa mangaiati de baloane pe cap. Timpul se opreste in loc!

Toata lumea… s-a trezit si profita de ocazie sa… se veseleasca. Glumesc si ma rasfata pentru ca le-am spus ca am nevoie de ei.
Gasesc frumusete sufleteasca si noblete.
Si iubire.

Ii duc inapoi in camere sa se pregateasca de masa si tratamente. In camerele lor au lucruri personale de acasa. Si au povesti si au intelegere.
Asteapta fiecare zi ca pe o minune. Ii mangai si ma rog pentru ei.
Si ei simt totul.
Stiu totul.

Daniela Smith (scris in 31 Octombrie 2011)

Categories
Jurnal de insomniac

Batranii – sa ne amintim cine ne-a cizelat!

M-am trezit ca de obicei devreme lasand imaginea ciufulita din oglinda sa completeze tabloul unei noi zile ce urla dupa o cana de cafea cu lapte. Fara licoarea asta nu functionez cum trebuie. „Sunt liber azi” mi-am spus… zambind. Stiam ca o sa scriu linistit in dimineata asta pentru ca nu mai trebuie sa alerg prin viata! Asadar…

Aseara ne-am uitat cu Alexandra la „The Intern”, un film numai bun de vizionat cand ai nevoie sa-ti amintesti ca exista oameni, in periplul nostru printre evenimente cotidiene, ce efectiv ne schimba viata. Exista oameni ce apar langa noi din intamplare… sau poate e providenta… si ne fac sa fim mai buni. Cu noi insine ori cu cei de langa noi: colegi, familie, prieteni si cunoscuti.

Filmul prezinta un capitol din viata unui domn de 70 de ani jucat de magnificul Robert Deniro care inca simte nevoia sa fie activ in mai multe planuri. Se angajeaza la o companie ce vinde haine online ca intern al fondatoarei, o tanara cu familie. Batranul reuseste sa isi aduca aportul atat in cadrul companiei cat si in viata tinerei mamici (Anne Hathaway). O dovada a faptului ca daca ai fost folositor o viata… la batranete nu e neaparat sa se schimbe asta. In plus doza de intelepciune, experienta si bunatate este intocmai cea care poate aduce plusuri valoroase tinerilor. De unde sa invatam despre viata daca nu de la cei ce au trecut printr-o droaie de momente ce noua ni se par dificile? In plus unii batrani detin o caldura infinita in ochi. O caldura ce dezarmeaza si echilibreaza… o caldura ce nici macar nu are nevoie de cuvinte pentru a fi descrisa.

Stiu ca imaginea batranului din productia hollywoodiana este din pacate foarte departe de realitatea noastra romaneasca. Am citit zeci de materiale pentru Asta-i Romania despre batrani uitati de soarta si de oameni deopotriva. Bunici parasiti in catune la marginea societatii. Le uitam valoarea! Le uitam sfaturile! Ii lasam sa-si duca batranetile bolnavi, neputinciosi, oropsiti de soarta si cel mai grav… cufundati in singuratate. Din pacate sistemul social in care traim ne impinge spre ignoranta. Ne uitam cele mai de pret valori si ne parasim „batranii”.

In toate culturile exista sfatul varstnicilor sau Batranii adunarea celor cu experienta vasta de viata, ce iau hotarari pentru comunitate. Din pacate la noi a disparut complet ideea ca sfaturile lor sunt muuult mai utile decat google, generatiile tehnologiei sau clasa politica! Eu nu am uitat ca cele mai impietrite principii de viata mi-au fost definite de draga mea bunica. Si acum o pomenesc de cate ori pot… pentru ca orice sfat mi-a dat a ramas adanc in mintea mea si-mi e calauza. Culmea e ca de cate ori imi daruia din intelepciunea ei o facea cu umor. Un umor smecheresc ce-mi arata ca sufletul ii era etern tanar! La fel simt si acum dupa ce stau de vorba cu bunicul meu in curtea casei la un pahar de vin facut cu mainile lui.

Scopul acestui articol? Nu-l stiu nici eu… poate ca am vrut sa reamintesc si celor ce ma citesc ca nu costa nimic sa oferiti batranilor un zambet, o vizita, un telefon… si poate ca s-ar bucura sa le spuneti cat de folositoare va sunt sfaturile lor. Sa ii faceti sa simta ca rostul lor in viata da roade prin voi. Merita din plin!

Sa fiti iubiti!

Cristian Greger

Categories
Jurnal de insomniac

Despre suflete… ratacite

Intr-una din serile trecute am iesit cu Alexandra la film. La iesirea din parcarea Mall-ului, intr-un frig crunt, statea la bariera un batranel. Desi i-am daruit ceva bani… pe drumul spre casa nu mi-am putut stapani lacrimile. Aveam un nod in gat si un gust de amaraciune vis-a-vis de tara asta in care din pacate observam zilnic problemele sistemului. Simteam o frustrare anapoda ca nu pot face mare lucru indiferent cat as incerca. Intamplarea mi-a adus aminte de un articol de pe blog publicat acum o vreme (pe care il puteti citi mai jos)… dar m-a facut sa realizez ca nimic nu s-a schimbat intre timp.
           

Am deschis ochii speriat. In doua clipe am uitat ce visasem… dar simteam inca vibratiile psihice in fiecare capilar. M-am aplecat si am luat o gura sanatoasa si acidulata de suc parca pentru a spala senzatia aceea nedorita. Mi-am imaginat foarte sumar ce avem de facut in ziua aceea. Cu o zi in urma purtasem o discutie cu un batran despre viata si despre suflete. Imi spunea sa deschid ochii chiar si atunci cand imi sunt deschisi, caci lumea din jurul meu poate arata altfel si ca isi schimba fata cu fiecare pas pe care il facem pe trotuarul prafuit. Sa privesc dincolo de ochi pentru ca sufletele sunt mereu altfel si mereu ratacite in alte locuri decat ar trebui. Sa tot fi avut vreo 75-80 de ani. Purta o pereche de bascheti amarati in picioare, o pereche de pantaloni de stofa si un sacou ce probabil prinsese inceputurile erei comuniste. Era a doua sau a treia oara cand il intalneam. I-am dat cate 2 lei de fiecare data cand l-am intalnit dar nu mai schimbasem niciodata cuvinte. Poate doar “Ia taica sa ai de paine” si un “Multumesc”. De data asta l-am rugat extrem de brusc sa-mi povesteasca despre tineretile lui. Si-a dus mana in care avea o batista antica la frunte, si-a sters broboanele si a oftat.

– Am crescut la munte .. taica in Apuseni! de era bradul falnic, stejarul cat 7-8 brate si cantau pasarelele in locurile in care ma jucam. Apoi a venit razboiul si am trecut vremuri grele. Parintii mi-au murit amandoi in lagar, sau cel putin asa cred. Dupa razboi am venit in Bucuresti si m-am angajat fierar la un atelier.

Invatasem in razboi cum se topesc metalele si cum sa le prelucrez.. am lucrat 9 ani in atelierul acela apoi am facut scoala de ingineri si m-am angajat in fabrica (…) Am construit poduri (…) M-am casatorit cu o fata cu parul negru ca taciunele si ochii albastrii ca cerul.. (pe obraz i se scurse o lacrima) , am facut 2 copii. Unul e plecat in Australia iar celalalt a murit acum 2 ani intr-un accident. Sotia s-a stins acum 13 ani de leucemie. Si am ramas singur singur…

Apoi mi-a vorbit despre oameni, despre ce a ajuns societatea si despre sistemul care a ajuns multicolor dar mucegait si despre sufletele oamenilor. Despre ce simti cand privesti un copac tanar si ce simti peste 20 de ani cand il vezi falnic ca apoi peste alti 15 ani sa vezi ca l-au taiat. Despre ce simti cand vezi in fata unui vanator o caprioara murind .. si din ochi se scurge doar spaima. Am vorbit cateva ore despre lucruri la care nu m-am gandit nicioadata atat de simplu. Discutia asta era ca o trecere de la plasticul rece al realitatii incuiate la lemnul viu al unui arbore de 400 de ani…

Mi-a ramas un gust amar dupa discutie, si-mi parea rau ca l-am intrebat, sau poate ca ii facusem un bine.. sa mai vorbeasca si el cu cineva. Iar eu invatasem o mie de lucruri. De fapt invatasem sa le privesc altfel.
Astazi ma trezisem asa cum spuneam mai sus cu intrebarea. Ce am de facut azi? Dar nu reuseam sa adun sumar toate targeturile mele marunte la un loc. Mintea imi continua discutia cu batranul… imi tot reveneau fragmente din ea. M-am gandit la vietile oamenilor din jurul meu si la ce ar trebui sa privesc la fiecare pas pe care-l fac. Pana la televiziune am studiat oamenii din metrou sau de pe strada si mi-am imaginat unde ratacesc sufletele lor sau unde vor rataci de azi inainte. M-am gandit cat de crunt este sa vezi cum lumea din jurul tau se schimba in cateva decenii atat de mult. Cat de crunt este sa-ti dai seama ca indiferent daca TU esti un om bun, sistemul va genera si astfel de probleme. Oameni buni vor avea de suferit. Ma intrebam daca e bine sau rau ca ma gandesc la toate astea. Comparam valorile generatiilor noastre cu valorile batranului. Am privit batranetea altfel din acea zi. Mi-am dat seama ca intr-n mod simplu imi vorbea despre frumos si urat in acelasi timp. Batranul vorbea intr-adevar despre “Suflete”. Despre suflete ratacite…