Categories
Jurnal de insomniac

Amintiri Oltul si salcia din copilarie

Imi amintesc din copilaria mea zilele petrecute pe malul batranului Olt.

De cate ori aveam ocazia saream in paraul din fata blocului (era betonat pe margine) chiar daca eram mic. Facuse cineva in diferite locuri unde era nisipul mai inalt gauri in beton si coboram pe ele sau saream pur si simplu in iarba mare care crestea.
De aici era cam un kilometru de mers prin nisip si mocirla pana la Olt.
Ajungeam mereu plin de namol si imi spalam hainele la rau pe pietre. Stateam in apa pana la brau si tineam pantalonii in cursul apei sa-i curete de negreala aceea de parau infect. Avea farmec. Ma racoream in zilele toride alaturi de copii din cartier ne spalam hainele iar apoi ne intindeam la umbra unei salcii pana se uscau hainele.
Deseori luam cu noi o camera imensa de tractor adusa de tatal unuia dintre pusti de la fabrica. Avea cateva zeci de petice lipite cu prelandez si scotea bulbuci cand o bagam in apa dar noi ne suiam cate 5 6 plozi nebuni pe ea si treceam cascada pe camera. Ajunsi in bucla (portiune lata din josul cascadei) ieseam la mal si ne intindeam sub alta salcie.
Stateam ore intregi si ascultam frunzele care zburau fortate de vant pe iuresul apei, gazele si sunetul indepartata al orasului. In toata lunca crestea iarba inalta, iar vara prindeam cai de iarba sau fluturi. Deseori strangeam flori de camp si i le duceam mamei care se bucura nespus … dupa ce ma certa pentru mirosul de namol din haine. Aranja florile intr-un vas cu multe multe gaurele.. un vas din lut rosu foarte frumos. Apoi am crescut si oltul a devenit un simplu rau pe care il salutam zi de zi cand mergeam la scoala de pe pod.
Ne mutasem aproape de gara intr-un cartier indepartat si faceam ceva vreme pana la scoala.. dar zi de zi ma opream pe pod si priveam apa care curge… se duce si poarta cu ea privirile, gandurile si salutul oamenilor care se bucurau de ea. Iarna ingheta pe diferite portiuni si-mi amintesc cum stateam pe gheata fina si faceam gauri cu nebunii de “la bloc” in scopul atat de copilaresc… de a pescui. Aveam undite improvizate din lemn de alun culese de cu vara si nailon (forfan – fir) gros. Iar carligul era de fapt un bold indoit in care sacrificam cate o rama daca mai gaseam in apropierea containerului ori in vreo gramada de ingrasamant sau puneam bobite de paine umezita.
Eram copil! Eram liber si hoinar. Apoi imi amintesc perioada cand imi duceam cainele la Olt. Se bucura mai mult decat pentru un os. Se zbenguia in apa, innota, se juca si stropea, se facea ca un porcusor… pentru ca iesea ud si se tavalea in iarba plina de praf. Alerga toata lunca si sapa toate musuroaiele de cartita pe care le gasea. Undeva dupa bucla facusera un lac de acumulare.. l-au facut pescarie intr-un final iar ultima oara cand am fost in Sfantu Gheorghe am sesizat cu stupoare ca l-au ingradit si au pus paznici care sa opreasca oamenii. Mi se parea crunt ca pustanii din ziua de azi sa nu aiba ocazia sa fuga dupa apusul soareleui sa se scalde si sa stea pana ajungea luna deasupra. Sa stea pe mal si sa o vada maiastra cum se oglindeste in lac si din cand in cand sa mai auda cate un peste care sarea dupa mustele de lac. Oltul si lacul sunt parte din mine. Parte din ce am devenit si din ce simt aproape de sufletul meu. Iar salcia sub care ne asezam in dupa-amiezele atat de fierbinti mi-a ramas atat de intiparita incat si acum pot gasi toate scorburile (probabil marite si uscate de vremuri).
Uneori amintirile sunt hrana pentru suflet! Sa ne bucuram de ele. Zic!

Categories
Luminile Umbrei

Gaseste-ti timp sa redescoperi lucrurile care te faceau fericit odinioara!

Deseori ne gasim pierduti in amintirea unor momente unice. Acel fel de clipe in care eram cu adevarat fericiti facand anumite lucruri. Si zambim cu ochii incetosati iar pe retina noastra se deruleaza, ca intr-un film vechi cu zgarieturi pe banda video, clipe de neuitat… nascute din nimic. Nascute din nebunia aia frumoasa de pustani ce pretuia alte senzatii, alte idei si alte lucruri.

Insa odata ce revine „sharful” privirii… lasam in urma amintirile si ne adancim si mai mult in ceea ce avem si facem acum. Revenim la maturitatea noastra extrema ce nu face altceva decat sa ne rapeasca simplitatea cu care reuseam sa ne satisfacem nevoile.

Sa ne intelegem… asta nu inseamna ca acum nu suntem fericiti. Doar ca din pacate am ajuns sa ignoram lucrurile astea marunte din copilarie sau din adolescenta ce ne bucurau atat de mult. Tocmai de asta mi-am zis in dimineata asta sa ascult sfatul colegei Bianca si sa subliniez macar o parte din „chestiile ce ma faceau fericit odinioara”. Chiar daca sistemul de valori se schimba odata cu varsta fiecare om isi aminteste cu placere de ele. Poate ca postul asta ne va impinge sa redescoperim acele clipe.

Poate ca nu e posibil… Insa cine nu-si aminteste cu placere de sunetul de chitara raspandit prin parcuri si de glumele adolescentine din gasca de prieteni cu care ne faceam veacul?  Cine nu-si aminteste de plecarile in excursii cu cortul… programate cat ai clipi pe vreo terasa ieftina? La 9 seara povesteam cum ar fi sa… iar la miezul noptii aveam tren si ne gasea rasaritul cu o gara inainte de destinatia finala.

Cine nu-si aminteste povestile de groaza spuse in jurul focului de tabara sau visele pe care le impartaseam intinsi pe cate o patura sub cerul instelat in noptile fierbinti de vara?

Cine nu-si mai aminteste de oracolele din timpul scolii… ca tot s-a adus in discutie subiectul in foisorul de la Kanal D? Cine nu pastreaza desenele colorate facute in bancile liceului si cine nu-si mai aminteste de jocurile copilariei din jurul blocului? Frunza, sapte pietre, ratele si vanatorii… Mai stiti cazematele facute din zapada? Sotronul, catapultele, bani la groapa sau tevile cu cornete? Prastiile din sarma groasa? Telefoanele facute din ata si cutii goale de inghetata?

Sa ridice mana cine a avut jurnal! Bun! Sa ridice mana cine a cautat jurnalul asta al vreunei domnisoare pe la chefurile organizate de ziua ei! 🙂  Sa ridice mana cine a scris scrisori anonime de dragoste! Iar acum sa vedem cine zambeste cand spun „imi accepti prietenia?” 🙂

Cand vreodata vom mai porni sa exploram orasul natal? Cand vom mai avea curajul si timpul sa intram in toate cladirile vechi si parasite? Cand vom mai avea timp sa plecam pe drumuri de munte cu 30 de biciclete… Sau sa legam intre ele 10 saltele pe vreun lac ? Cand oare ne vom mai da cu camera pe rau? Cand vom mai face o liana deasupra unei garle pentru a ne balansa ca idiotii cazand in apa murdara? Cand vom mai merge la teatru doar ca sa ne facem de cap in ultimul rand? Cand vom mai face poze la apus sarind de pe ponton?

Oare vom mai construi vreodata adevarate opere arhitecturale din piesele de remy? Vom mai face castele din cartile de joc? Oare vom mai prinde dupa-amiezi insorite pe cea mai inalta creanga a stejarului din varf de deal?Sau mai stiti apa rece a lacului cand fugeam pe furis la scaldat nocturn? Vom mai construi vreodata un adapost din crengi in padure?

Poate ca unii mai fac o parte din lucrurile astea… altii le-au uitat cu desavarsire…  Oricum ar fi macar odata la cativa ani ai putea sa gasesti timp  sa redescoperi macar o parte din locurile si lucrurile care te faceau fericit odinioara! E hrana pentru suflet!

Sa fiti iubiti!

Cristian Greger

 

Categories
Gand Luminile Umbrei

POVESTIND CU UN TREN

Pentru ca mi-e dor de zapada si de iarna in general…
Medias Decembrie 2003.Gara.

Cadeau fulgi de nea… atat de multi si atat de apropiati incat abia puteai zari o silueta la zece metri. Aveam impresia ca se aduna premeditat in apropierea fiecarui om de pe strada parca plini de dorinta. Dorinta de a se incalzi.. dorinta de a se topi pe vesmintele colorate sau pe pielea zbarcita de frig.

Undeva foarte aproape se distingea silueta unui vagon singuratic de marfar.. lasat acolo parca in mod deliberat pentru a atenua senzatia de despartire. Ideea ca cineva ramane si cineva se duce. Sinistru!

Asteptarea te face sa-ti imaginezi tot felul de chestii. Imi bagasem barbia in geaca si mainile in buzunar in speranta ca nu voi simti atat de acut frigul si imi infasurasem fularul de doua ori peste jumatate de fata. Mai erau 15 minute pana la ora sosirii rapidului de Bucuresti iar frigul parca scormonea in organismul meu dupa cine stie ce comoara plina de viata. M-am asezat pe geanta inghetata si am inchis ochii. Simteam fulgii pe fata, pe pleoape si in fiecare loc in care aveam o bucatica de piele dezvelita intr-un asalt incredibil.

– Hai odata ca nu mai suport! Imi spuneam la fiecare 5 secunde in gand.

Imi imaginam fata locomotivei fioaroase care razbeste prin atata zapada pentru a veni sa ma scuteasca de frigul si zapada de afara. Am inceput sa povestesc cu ea. Imi spunea cat de mirific este totul in drumul ei… trecuse peste munti, vai, rauri, paduri dese, orase albite de anotimp. Rasunase in catunele linistite de pe parcurs, lasand in urma doar ecoul sacadat. Imi spunea despre oamenii din vagoane si despre felul lor de a fi. Povestile fiecaruia, cartile pe care la citea fiecare si despre gandurile ce se pierdeau in urma pentru a imbogati parca locurile singuratice.
Imi spunea despre animalele ce stau pitite in tufisuri nemiscate cand trece maiestuos prin paduri si cum ele nu fac altceva decat sa clipeasca ritmic parca salutand timid… civilizatia.
Imi spunea despre salutul obisnuit al fiecarei gari care rasuna pana in adancul padurilor sau se pierdea printre cladirile cenusii ale oraselor. Descria cutele de pe fruntile oamenilor adancite parca de timp si intamplari misterioase.
Imi spunea cat de multe lucruri a invatat de la brazii inalti ce privesc peste hotare si cate sfaturi a ascultat de la stejarii batrani si scorburosi din margini de padure. Erau ani de cand cutreiera tinuturi peste tinuturi iar timpul impietrise in sufletul ei idea de hoinar.
Adunase atat de multe amintiri incat ma gandeam la mine si la cat de neinsemnat sunt eu in existenta ei.
Sunt doar unul din miile de oameni care poate au avut aceleasi ganduri sau altele mai triste sau mai vesele… sunt doar unul dintre acei oameni pe care ii “salveaza” din frig si ii poarta prin lume si prin timp spre locuri despre care va urma sa auda in urmatoarea mea calatorie.
Uuuuuuuuuuuuuuu! Se auzi in departare. Apoi o soapta la ureche: Am sosit dragule calator!
– Trenul Rapid nr. 340 de la Satu Mare cu directia Brasov-Bucuresti Nord soseste in statie la linia 2. Trenul are in compunere vagoane…
Cateva zeci de secunde si sosi in gara prin aburi si spulberand zapada de pe peron. Se deschise usa si am simtit caldura care navalea lasand in urma acel iz intepator specific trenurilor. Am urcat mi-am cautat locul si m-am asezat zambind. Am inchis ochii in speranta ca va avea chef sa povestim si pana la destinatie… Am adormit molesit de caldura. Ma simteam in siguranta in incinta unui batran atat de intelept!

Aproape de Brasov am deschis ochii .. privind pe geam aveam impresia ca ma dojeneste .. : Hei trezeste-te! Pierzi frumusetea locurilor prin care treci! imi spunea. Am luat atunci o foaie de hartie si un creion si am inceput sa scriu despre locurile prin care treceam fugitiv despre oamenii pe care ii vedeam si despre cat de trecatori suntem prin viata. Acum stau si ma gandesc ca o mare parte din ceea ce sunt s-a cladit in timp prin Trenuri.. si nu pot decat sa multumesc.. sa inchid ochii si sa-mi amintesc de calatoriile poate alteori considerate .. banale!

Categories
De ascultat Luminile Umbrei

UN CIOB PIERDUT…

Uneori stau si ma gandesc ca intreg trecutul nostru e ca un vas!
Un vas care se naste, ca fiecare vas, din lut sau oric alt material!
E un vas care se mareste constant odata cu trecerea timpului si indesam in el amintiri, cugetari, reusite, esecuri, evenimente, imagini luminate sau intunecate, fetze zambarete sau fetze triste, momente unice sau momente banale.
Peste toate astea exista un capac.
Un capac sudat bine de existenta!
Nu ne putem intoarce sa reasezam tot ce contine acest vas…
In schimb de fiecare data cand suntem melancolici sau cand depanam amintiri .. spargem vasul..

Si se sparge in mii de cioburi..
Se imprastie pe o podea de marmura neagra intr-o incapere caruia nu-i vezi peretii laterali! E o camera infinita !
Tavan alb si podea de marmura neagra… ce se contopesc la orizont indiferent in ce directie ai privi.
Pe podea, in fata ta … mii de cioburi! Privesti la ele si in fiecare se oglindeste cate o amintire. Observi una, doua, trei, zece, o suta … dar printre atatea cioburi sunt multe cioburi pe care nu le observi!
Sunt prea mici!
Sau lucesc pur si simplu reflectand tavanul alb .. imaculat !!
Le privesti pe cele care sunt mai aproape de tine … de prezent ..
Si totusi la distanta sunt alte mii de ciobulete mici marunte .. care poate sunt deosebit de importante.. dar nu le observi .. nu le mai dai atentie ..

Zgomotul pe care il scoate vasul cand se sparge .. se propaga in interiorul nostru .. si desi nu taie, de fiecare data cresteaza ceva in suflet… deschide o cicatrice .. o scarpina pana da din nou sangele ca apoi sa se vindece iar si iar … in acelasi timp greoi!

Se intampla sa iti doresti sa gasesti printre atatea cioburi unul anume! Si pasesti in incaperea infinita … dai cu vasul de pamant si cauti … cauti, cauti ciobul respectiv. Nu intotdeauna il gasesti si de multe ori renunti cat ai clipi … pt ca iti atrag atentia alte cioburi mai mari si mai colorate!
Alta data … cautand un anumit ciob dai peste .. un ciob pierdut …
Zambesti ..
Apoi sufletul tau naste o lacrima razleatza care se prelinge pe relieful fetei, agale spre buze .. parca vrand sa dea viata unui sarut pierdut in negura podelei.
Atinge buzele.. se propaga prin cutele lor … simti umezeala si emotia .. inchizi ochii .. si cand ii dechizi buzele s-au uscat!

Iei ciobul … il pui inapoi in gramada … pocnesti din degete te intorci cu spatele si te intorci iar .. gasesti vasul intact .. intreg .. asteptand sa te intorci sa-l mai spargi odata…
Iti ramane un gust … pe care nu-l definesti .. nu poti spune daca e amar dulceag sarat acid sau acru .. dar iti lasa satisfactie … bucurie.
Bucuria ca ai mai regasit poate ultima oara … poate doar pt un moment UN CIOB PIERDUT.

Categories
Luminile Umbrei

O Ghinda

In universul asta infinit exista lucruri atat de mici si atat de neinsemnate ca dimensiune si ca timp de existenta incat e posibil sa traim o viata de om si sa nu realizam cat de mult ne pot schimba ele. As porni de la intrebarea cat de mult te poate influenta o ghinda? Majoritatea se vor gandi la celebrul film de desen animat Ice Age. Dar e vorba de fapt de o poveste frumoasa de dragoste ce isi are radacinile in trecut dar care s-a declansat atunci cand ghinda si-a facut aparitia in mainile lui intr-un mod neinsemnat si banal fara a semnala scopul ei in destinele fiecaruia. Se plimbasera o buna bucata de vreme pe coama dealului si se oprira in mai multe locuri. Aici au povestit despre cele ce au trecut si cele ce vor fi… s-au tachinat si s-au inghiontit dar cu sufletele luminate de prezenta celuilalt. Intr-un moment scris cu siguranta in cartea lor, el se apleca si ridica ceva dintre frunzele asternute la baza unui stejar. O intreba:

– Stii sa fluieri cu ghinda ? ea raspunse ca nu… El prinse caciulita ghindei, caci despre ea e vorba de fapt, intre cele doua degete mari ale mainilor, isi facu mana caus si sufla cu buzele tuguiate prin spatiul ramas intre degete si marginea ghindei. Sunetul puternic se auzi cu ecou in padure si peste intreg dealul ingalbenit de soare. Ea clipi apasat la auzul suieraturii.. dupa cateva secunde el isi duse din nou ghinda la buze dar ea nu-l mai lasa sa fluiere. Se apropie repede de el si il saruta. Isi apasa buzele fine pe ale lui inchizand ochii stransi ca si cum ar fi asteptat momentul asta un secol. El zambi si o saruta patimas simtind la maxim magia momentului. Inchisera ochii si lasara intreg decorul sa se invarta, el privea parca intreaga scena de sus si vedea cum freamata padurea salutand clipa si deznodamantul. Isi aminti ca acum multa vreme isi dorea cu ardoare acest lucru dar viata le-a urlat sever ca nu era momentul. Dar uite ca venise… iar micul obiect declansator era o banala Ghinda.

Petrecura intreaga dupa-amiaza impreuna urmarind fiecare sclipirile din ochii celuilalt, imbratisandu-se cat pt un an stiind ca foarte curand aveau sa se desparta iar… si timpul .. ori destinul … nu este nici macar acum de partea lor. Vor pastra amintirea asta ca pe un rubin gasit in pamant, curatat si asezat intr-o cutie de catifea… o vor pretui si vor zambi de fiecare data cand razele de lumina ce trec prin piatra asta rosie si pretioasa le va brazda fata inrosind obrazul buzele si ochii…

Vor stii mereu ca simbolul acelui moment si pecetea sentimentelor dintre ei este fara doar si poate o Ghinda !

Categories
Luminile Umbrei

Trifoi si fata de batran.

Se auzea vantul alinand si mangaind frunzele fragarului in amurg. Meritau asta dupa ziua torida ce trecuse. stateam tolanit pe patura si la fiecare miscare se auzea fosnind fanul de sub mine. Mai fornaia din cand in cand Gheorghita calul vecinilor. Am adormit intr-un final privind la stele prin crapaturile largi ale surii. A doua zi dis de dimineata m-am strecurat in bucataria din spate a bunicii si mi-am bagat ghearele in cratita cu lapte. Imi placea smantana de deasupra la nebunie. As fi facut orice sa o savurez zi de zi iar faptul ca disparea “pe ascuns” ii dadea parca un gust infinit mai bun. Am pornit de unul singur cu prastia in buzunar pe dealuri. La brau imi legasem punga cu “gugale”. Era o punga din piele de porc in care adunasem din apropierea garii pietre mici rotunjite de vreme. Trageam cu prastia in tot ce aparea in cale.

Sa tot fi avut pe atunci vreo 10 ani. Umblam descult iar seara imi curatam talpile de aschii cu acul si ma spalam in vanita. Lasam in ea spuma neagra. Sus in deal se aciuiase deja la “rupt de cucuruz” o mana de oameni. Erau vecinii dinsus de curtea noastra. Printre ei o fetita cu parul balai si ochi de azur. Ioana. Isi petrecea ca si mine vacantele de vara in sat. Mi-o aminteam din vacantele trecute in care ne jucam impreuna pe rapa.

– Pui de sas ! Sira-i acas’ ? Nu fugi de-i zici sa vie sa ne-ajute ? urla vecinul.

Am zambit spre Ioana ducand mana la ochi sa ma protejez de soare si sa o privesc mai bine.

– Ba da taica Marin. Fug acum dar o lasati si pe Ioana sa vie cu mine ?

– Apai sa vie copile ! Meri Ioana de cere ajutor la vecinu.

Am luat-o la fuga spre casa bunicilor cu prastia intr-o mana si cu Ioana de cealalta. Copii lui Marin se stabilisera in Sibiu, dupa cum povestea bunica. Baiatul era medic iar fata lucra la primarie. O aduceau pe Ioana dar nu stateau doar cateva ore, fiind prea ocupati sa-i mai ajute pe batrani la treburile campului.

Dupa pranz ne-am intalnit pe strada si am plecat ca de obicei sus pe deal la observator. La cateva minute de el era stejarul sub care ne asezam mereu iar cateva terase de porumb mai jos erau si cativa nuci din care adunam noi cu toti pustanii de pe ulita la vremea lor. Ne-am asezat si acum sub stejar sa ne odihnim. La un moment dat am tasnit in sus prinzandu-ma de prima craca a batranului ghindar si din cateva miscari am ajuns in frunzaris. Ioana se ridica si se apropie de o tufa de trifoi.

– Se vad lacurile de aici Ioa..

Nu-mi raspunse. Cauta atent in tufa de trifoi. Am scos briceagul din punga cu gugale si am taiat un ciot uscat care avea o forma ciudata. Semana parca unei fete de batran, lunguiata si zbarcita. Am “retusat-o putin accentuandu-i ochii si gura…

– Hai coboara ca am gasit ! urla de jos Ioa

Din cateva miscari am fost jos langa ea. – Ce-ai gasit ?

– Uite : si intinse manuta lasand sa se vada un trifoi cu patru foi. – Ti-l dau tie ca amintire ! Il vrei ?

– Da.. am ingaimat.

Am lipit trifoiul de ciotul de lemn. L-am strans bine si am coborat in sat. Ajuns acasa bunica m-a intrebat ce-am adus si i-am aratat cele doua achizitii. A luat trifoiul, a intrat in casa si in cateva minute s-a intors cu un colt de coperta de carte transparenta, cum se dadeau la scoala pe vremuri. Bagase trifoiul in ea si mi l-a intins.

– Poarta asta cu tine ca-ti aduce noroc nepotu’ lu’ buni.

Am privit cele patru frunze cateva minute bune in timp ce infulecam din castronul de visine lasat de bunica pe marginea verandei.

Au trecut ani de atunci, multi si plini de alte viziuni ale vietii, de alte evenimente si de alte lucruri dar nu atat de expresive precum momentele copilariei. Acum cateva zile un eveniment nefericit m-a adus iar in casa bunicilor. In curte aparuse si Ioana… plansa si imbracata in negru. Am intrat in bucataria pe cre o stiam de atat amar de vreme si intr-un moment linistit mi-am aruncat privirea prin lucrurile bunicii. Mi-a crescut inima de parca ar fi impins cineva dinauntru incercand sa iasa la iveala. Era coperta cu trifoiul. As fi vrut sa-i multumesc ca l-a pastrat, as fi vrut sa-i spun cat de mult inseamna asta pt mine. Dar ea era intre florile raiului deja. M-am uitat prin restul lucrurilor cautand parca fata de batran… nu l-am gasit dar am realizat ca e… precum in viata… trifoiul presat si uscat il gasisem.. aveam norocul si amintirile frumoase dar fata de batran disparuse… ca si ea.

Categories
Gand Luminile Umbrei

Un colt de inima Gand vechi

Negam.
Notiuni, idei, fapte si sentimente.
Omul e specie ciudata (am mai spus-o). Atat de ciudata incat negam pana si ceea ce se strecoara din cele mai adanci cotloane ale sufletului nostru pana in cele mai penibile terminatii, par unghii piele. Negam fiorul ce innoata isteric prin sange atunci cand ochii percep ceva si creierul analizeaza drept emotionant. Negam pentru ca ne impunem anumite plafoane logice sau limite sentimentale. Nu putem depasi niste praguri si suntem lasi pana in maduva oaselor. Ne impunem sa uitam frumosul din trecut de frica sa nu zdruncinam prezentul. Nu indraznim sa trecem dincolo de geamandura si sa traim asa cum ne dicteaza inimile. Suntem atat de lasi incat preferam sa traim intr-o ceata absolut reala. Alungam tot ce inseamna vis trait in timpul vietii.

… Picuri de ploaie sfinti cadeau astazi in acelasi loc unde se nascusera intr-o zi (la fel de ploioasa) fluturii din stomac. Priveam in gol strada umeda si murdara… priveam in locul acela unde acum cativa ani se afla tot ce mi-as fi dorit vreodata. Priveam cum picurii aceia sfinti ajung in locul acela infect pe care-l blamam si apoi sunt purtati de oameni din loc in loc.. Parca ar fi vrut sa spele iadul cu totul! Sa-l curete din cenusiul realitatii noastre. Sa boteze tot in calea lor si sa ierte orice pacat petrecut vreodata.
Ultimele amintiri fusesera de pretz.. le puteam compara cu atingerile unui inger.. le puteam compara cu cate un rubin slefuit aruncat intre cioburi de sticla mata. Desi sunt doar franturi de viata ramase in urma isi merita locul in noi.

– Nu pot decat sa multumesc! mi-am spus si am ridicat ochii spre cer. Iti multumesc Doamne ca mi-ai dat ocazia sa sufar dupa acele evenimente din viata mea. Momentele acelea merita sa ma doara o viata intreaga. Iti multumesc ca ai mai smuls din pieptul meu vanat si uscat de dor inca un colt de inima, de fiecare data, ca dintr-o paine.
Pretuim o privire atat de mult! Ne indragostim de un zambet! Traim pt vibratia unei voci! Renastem pt atingere! Iubim… oameni! Insa oamenii raman in urma.
Cine spunea ca iubirea nu doare de fiecare data?
Cu siguranta avea toate colturile inimii in piept!

Categories
Jurnal de insomniac Luminile Umbrei

Ceara

Sa fi fost prin 98 ? 99 ? nu mai stiu exact dar eram in Sfantu Gheorghe. Aveam obiceiul ca in timpul meu liber sa fac diferite chestii. Desenul ar fi una dintre cele mai dese indeletniciri si vine probabil din rutina de liceu. Am terminat Liceul de Arhitectura. Evident cele mai multe dintre “operele” mazgalite pe cartoane, foi, panze sau sticla reprezinta cladiri, case, barci, porti sau alte chestii ce trag linie in careul domeniului studiat.

Intr-o buna zi m-am trezit desenand un vas de ceara. Nu imi amintesc exact de unde mi-a venit ideea sau ce vazusem in ziua respectiva dar imi amintesc detaliile lui. Era un vas dreptunghiular cu muchiile superioare indoite in afara si colturile alungite. Probabil am ales materialul asta pt ca se modela usor si obiectul desenat nu trebuia sa aiba o forma simetrica sau exacta.

Dupa ce am trasat si ultimele retusuri pe desen… mi-am pierdut ochii prin casa… mintea mea cauta ceva. Mi-au lucit ochii cand pe raftul superior al bibliotecii am zarit o jumatate de lumanare groasa alba.  Langa ea intr-un vas de plastic mai ramasese o treime dintr-o alta lumanare dar rosie. Bingo… mi-am spus ! Aveam material.

Am luat frumusel amandoua materialele si mi-am cautat un vas.. (evident am sacrificat un vas bunicel .. asa fac majoritatea copiilor cand se joaca.. prostii). Am umplut vasul cu apa fierbinte si am aruncat lumanarea alba in vas si continutul recipientului de plastic rosu pe care-l scormonisem cu o lama de foarfeca in prealabil pe suprafata unui ziar. Am asteptat cateva minute nestiind daca intreaga chestie o sa mearga. A mers.

Mi-am bagat mainile in apa fierbinte si am luat bucata de ceara care se contopise cu “rumegusul” scormonit din cealalta si acum era tarcata cu rosu. Primul obiect a fost o chestie ciudata ce s-a nascut prin simpla atingere si reprezenta urma degetelor mele intr-un dreptunghi. Apoi am facut o bila.

Nu a trecut mult timp si am alimentat iar vasul cu apa fierbinte .. si inmuiam materia prima , ii dadeam o forma si tot asa de vreo 15 ori … am modelat un omulet, apoi o fata de batran (nu prea mi-a iesit) apoi am incercat sa fac un trandafir… mi-am dat seama ca talentul meu e totusi limitat… iar la final am facut un vas. Exact ca cel din desen: dreptunghiular, fete neregulate, muchiile indoite in afara si colturile alungite ca niste tepi de trandafir. Si s-a intarit.

Acum… la 8 sau 9 ani distanta de ziua aceea privesc pe teancul de carti din fata mea Vasul Acela. Culoarea i-a palit, muchiile s-au tocit iar colturile s-au rupt in timp. S-au perindat prin vas tot felul de chestii… de la bilute colorate, la glaje de sticla, petale parfumate, scoarta de copac, trandafiri uscati, bijuterii de lemn si metal sau lumanarele dinacelea mici in aluminiu.

Acum.. sunt 2 lumanari de apa in el. Ce mi s-a parut ciudat este cum e vasul acum si in ce stadii a trecut el in viata lui atat de interesanta de altfel. E mai ceva ca viata unui om. S-a nascut din 2 membrii ai aceleiasi specii. A fost o semnatura a artistului, apoi a devenit o bila, apoi un omulet, a fost o inima, a incercat sa fie un trandafir si o fata de batran. A devenit un vas in care multe alte obiecte si-au gasit lacasul si linistea. A domnit peste zeci de mii de foi scrise.

O adevarata istorie pt existenta lui. A vazut extrem de multe locuri (l-am purtat cu mine peste tot.. ), Germania, Austria, Ungaria.. ba mai mult a locuit in acelasi timp cu mine in vreo 5 sau 6 locuri, avandu-si mereu locul acela pe raft langa stivele de carti.

Acum a imbatranit si arata asa cum arata orice lucru vechi! Isi poarta povara timpului in semne si zbarcituri. Se scrie despre el, si cateva sute de cititori vor citi cel putin primele randuri despre cum s-a nascut. Nu m-am mai gandit niciodata sa-l intineresc desi detin aceasta putere.

Si… avand in vedere toate aceste lucruri de mai sus… el e doar Ceara. Poate in curand cineva il va face iar ceva tanar.. ceva nou si aratos.

Poate va fi purtat prin alte zeci de locuri si va adaposti alte sute de obiecte.

Dar intr-un final el e doar ceara.. Doar Ceara !!

Categories
Luminile Umbrei

PETALE DE TRANDAFIR si CLINCHET DE CHITARA !

Copil fiind închideam ochii indiferent în ce loc mă aflam si îmi închipuiam o după-amiaza perfectă într-o zi deosebit de însorită !

Locul ales de imaginatia mea obsedant de bogată, era cât se poate de simplă ca orientare sau ca idee în sine ! Era un pod-mansardă !… continutul însa era mirific. Era totul ca într-o poveste.. o carte cu peripetii în care personajul principal descoperă un loc incredibil…

Închideam ochii si îmi închipuiam ca intru într-un pod larg cu ferestre mari în cele două laturi perpendiculare pe pământ ! o incăpere imensă prăfuită si arsă de timp în care razele soarelui pătrund prin fiecare orificiu ce se forma între tzigle ! O ploaie de Lumină.. o ploaie de raze de lumină in care se zărea praful ridicat din podeaua de lemn !

Priveam in jurul meu si ma minunam de tot ceea ce văd.

Grinzi de lemn masiv mancate de insecte si multa mobila veche in toate cele 4 margini ale podului. Toalete si mese de machiaj vechi cu oglinzi inegrite de timp, si zambete desenate in stratul de praf ce le acopera. Semana oarecum cu podul unui teatru de provincie… din loc in loc cate un bust pe care inca fluturau panzele unor costume de balet pastrand oarecum muzica in a lor miscare.

In centru, exact sub fereastra cea mai mare de deasupra … un pian roşu cu margini stralucitoare… corzi aurii si un scaunel din lemn tapitzat cu piele rosie .. Pana si clapele mici .. cele care ar fi trebuit sa fie negre erau vishinii ! Mi se parea ironic cum sta … maiestuos in LINISTEA aceea deplina… asteptand sa explodeze sub presiunea unor degete pline de talent si pasiune.

Intr-un colt, ferit de raze de soare statea trist un corp de biblioteca ingust cu multe carti groase…

Pe unul din rafturile superioare rezemata de cartzi o poza ingalbenita ce intruchipa o familie iesita la iarba verde ! El barbat bine, imbracat intr-o camasa alba si bretele. Ea de moda veche (sau noua la vremea respectiva) purta o rochie dintr-aceea cu gat si brodata manual si tzinea in mana o umbrela de soare. Cei mici.. o fata si un baiat.. sfiosi se tineau de mana in fata parintilor. Fotografia emana fericire. Mai jos, impietrita parca pe raft.. in spatiul ce mai ramanea de la carti la marginea de lemn, statea o calimara in care se uscase cerneala si o penita veche veche de tot… cu pana.

Paseam incet .. speriat parca de fiecare scartzaitura.. era totul prea sfant pt a polua sonor decorul.

Stiu ca de fiecare data cand ma gandeam la podul meu drag.. ma opream in acelasi loc. Foarte aproape de pian imi indindeam manutzele si ma invarteam incet .. incet .. apoi putin mai repede pana ameteam si mi se parea ca dintre grinzile imense de deasupra mea se nasc PETALE DE TRANDAFIR.. iar in surdina .. fara sa stiu exact de unde se auzea CLINCHET DE CHITARA… si cadeau petalele incet .. dansand pe sunetul acela de corzi de chitara leganat pana se asezau linistite si istovite de dans pe podeaua de lemn. Si zambeam fericit .. ma linisteam si ma simteam atat de bogat.. atat de multumit de mine .. de tot ce pot sa-mi inchipui cu ochii inchisi ! Deseori facand acest lucru imi inchipuiam ca scriu despre locul acela.. dar nu am facut-o niciodata. Apoi am crescut .. m-am maturizat .. nu am mai avut ocazia sa ma visez in locul acela ! Pana ieri cand dupa multi ani.. vazand un personaj intr-un film urmarit in graba mi-am adus aminte de mine in ipostaza respectiva…

Am zambit… am inchis ochii .. m-au napadit toate acele amanunte deosebite.. simteam pana si izul de pod vechi in nari .. si respiram mirosul ca pe ultima gura de oxigen..

Am deschis ochii m-am privit in oglinda din camera ! Aveam un zambet victorios pe fata … am inchis ochii iar si am stat asa cu mainile intinse o vreme .. pana am vazut si am auzit iar nascand din tavan PETALE DE TRANDAFIR si CLINCHET DE CHITARA !

Categories
Luminile Umbrei

EA E CASA MEA

Inca se mai zareau aburii de la dush desi iesisem de cateva minute. Am petrecut mai mult de 3 sferturi de ceas sub apa fierbinte.

Gandurile iti alearga razlete atunci cand esti invaluit de caldura: Inainte de dush vizionasem un film. The NoteBook . Trist si nu tocmai. E vorba de un vis. Un vis nascut din dorinta eterna de a avea pe cineva langa tine pt tot restul vietii. Eeste un film despre victorie. Despre nazuinta, speranta si promisiuni tinute cu dintii pana in ultimele clipe ale vietii noastre marunte. Mi-a ramas intiparit in minte un raspuns. Zicea cam asa:

Ea e casa mea !

Cuvintele astea mi s-au parut mai mult decat o biblioteca intreaga de jurnale scrise cu sange. Cateva cuvinte care spun absolut tot ce trebuie sa spuna. Casa mea… traim intr-o era si intr-o tara in care posibilitatile se frang din fasha, iar firele sperantei sunt din ce in ce mai firave. A avea o casa inseamna enorm.. e cam primul obiectiv atunci cand pornesti la drum. Spunand cele de mai sus exprimi practic intreaga ta nazuinta, intreg respectul tau pt ceea ce va fi ! Exprimi in cateva cuvinte caldura eterna si traditionala a caminului. Iar toate astea exprima superlativul… exprima dragostea. Certitudinea ca alaturi de sufletul ei nimic nu mai conteaza. Nici macar unde este sfantul “Acasa”. Mai exista oare o astfel de dragoste ? mai exista iubire fara de ganduri cenusii rupte din ideea de trai decent ? Se mai iubesc oamenii ca in alte vremuri ? Unii ar spune ca de fapt timpurile acelea in care iubirea e suprema abia au inceput… altii ar afirma ca s-au dus de mult. Eu ma intreb daca tine intr-adevar de vremurile trecatoare…

Copil fiind mama m-a invatat mereu sa fac ceea ce-mi spune inima. Sa cred in ceea ce simt cu tarie si sa sustin asta indiferent de situatie. Sa-mi ascult instinctul si sa-l respect caci bunatatea sta in fiecare dintre noi. Astazi i-am multumit in ganduri ca m-a invatat sa apreciez cu totul si cu totul alte lucruri decat ceea ce ma forteaza societatea. Ghidat de principii financiare sau de balasturi profesionale nu poti adormi zambind. Odata si odata te vei izbi de ziduri groase si abrupte. Si-atunci pretuiesc ceea ce imi spune inima.

Am zambit, am oprit apa si am sters oglinda cu un colt de prosop. M-am privit indelung in oglinda si m-am intrebat cu voce tare… ce iti spune inima ? Tot eu mi-am raspuns: Ea e casa mea ! iar asta ma impinge mereu si mereu inainte ….

Categories
Luminile Umbrei

Amintiri Inzapezite

M-am trezit devreme… am aruncat o privire pe geam sa admir peisajul mirific. Ma simteam ca in poezia lui Cosbuc. De cu seara incepusera sa cada fulgi de zapada. Inainte sa ma arunc sub plapuma deja se depuse suficienta zapada incat sa luceasca totul. Acum la primele raze de lumina totul era imaculat. Brazii de pe tampa erau incarcati de nameti grei iar cablurile electrice dintre stalpi mai mai ca se rupeau sub zapada stransa pe ei. Mai toate masinile erau acoperite de tot. In fata blocului un vecin batran arunca zapada cu lopata trasand poteca pana la trotuar. E ciudat cum iarna pare totul pur, imaculat… parca zapada ar spala tot ce e prafuit si gresit in jurul nostru. Strada pe care stau imi aduce aminte de ulita de la tara din Tarnava. Copil fiind ma trezeam nerabdator in vacantele de iarna si imi scoteam ochii caprui pe straduta dintre case sa ma asigur ca zapada e suficient de mare pt sanius. In capatul de sus al ulitei incepea dealul. Imens. Ma imbracam bine imi trageam fesul pe frunte si luam sania in spate alergend pana la jumatatea dealului pe prima platforma (primavara se cultiva porumb aici). Se strangeau toti copiii din vecini si era un vacarm de nedescris. Faceam trenulete din sanii si coboram grupa mare, treceam de casele noastre si ne opream tocmai in partea de jos a satucului la sosea. Faceam o jumatate de ora pe drumul de intoarcere la platforma. Dar avea farmec.

Am zambit si am tras jaluzelele lasand miezul amintirilor inzapezite sa dispara in caldura casei mele. M-am aruncat sub plapuma zambaret. Aveam nasul infundat … Am continuat sa visez la copilarie… mi se invarteau scene din Codlea de data asta. Sub Magura Codlei se strangeau cateva grupuri de copii de fiecare data cand dadea zapada mare si se construiau cetati. Erau imense. Nici acum nu stiu cum de reuseam sa le facem atat de mari. Inalte de 2 metrii, cu gauri de veghe, tuneluri si posturi de aruncator de bulgari in fiecare coltisor. Munceam cate o zi intreaga la ele, ca pe inserate sa ne bulgarim si noi o jumatate de ora… Imi amintesc ca la un moment dat unul din baietii mai mari construise o catapulta. Si eram tare mandrii de ea. O chestie improvizata care arunca bulgari… nu foarte exact dar era de efect.. pt ca aruncam cate 5 – 6 bulgari odata. Ne organizam exact cum ar fi facut-o armata. Ne gaseam grade si respectam ordinele generalilor.. faceam asalturi si cuceream cetatile vecine iar prizonierii deveneau luptatori pt grupul castigator.
Era frumos… Am inchis ochii lasandu-mi mintea prada culcusului calduros…
PS: Care vine la sanius ?

Categories
Jurnal de insomniac Luminile Umbrei

Patru piese si doua betisoare parfumate.

Deseori atunci cand ajung obosit acasa exista cateva lucruri pe care le fac. Mereu aceleasi mereu la fel. A devenit un fel de ritual de linistire. Ajung acasa, deschid frigiderul.. imi racoresc gatlejul cu primul lichid pe care pun mana. Scot laptopul il montez si dau play pe repeat unui playlist din 4 piese dupa cum urmeaza : Dan Lacksman`s Alliance – Louxor in Vegas, Andain – Beautiful Things, Faithless – Bombs, Damien Rice – The blowers Daughter … Arunc hainele de pe mine si raman gol. Aprind 2 betisoare parfumate. Primul in chestia aia pe care o ador din lemn si cu gaurele, si al doilea in baie (il proptesc intr-o gaurica din perete). Dau drumul la apa fierbinte in cada si in timp ce se umple fumez o tigara si beau un pahar de ceva rece… In timpul asta privesc fumul de la betisorul din camera. Iese foarte ciudat prin gaurele.. incet si sub diferite forme. Imi fortez imaginatia si incerc sa-mi inchipui fete de oameni pe care le observ in fumul acela. Sunt zambarete sau triste, cu cicatrici sau gingase, ciudate sau banale. Nu se rezuma la atat.. vad flori, vad harti perfecte ale continentelor sau vad dragoni.. parca pt a impietrii idea de chinezesc. Toate astea se topesc in neant lasand locul altor forme. Si asta clipe in sir.. totul se transforma in orice pot vedea ochii mei. Ma linisteste enorm ritualul asta. Intre timp mi se umple cada si las apa fierbinte sa imi incalzeasca fiecare bucatica de corp. Betisorul din baie inca mai arde si intreaga incapere e invaluita intr-un nor de forme si arome exotice… imi inchid in final ochii si stau asa zeci de minute in sir ascultand aceleasi 4 piese. Ieri m-am gandit sa scriu despre asta … mi-ar lipsi enorm clipele respective ! si am scris … despre cat de mare importanta pot avea in viata ta 4 piese si doua betisoare parfumate…