Zi de zi observ cantitatea de fericire scazuta drastic de pe chipurile oamenilor. Observ oameni care se complac in diferite situatii si traiesc intreaga viata neimpliniti.
Observ ca fiecare individ intoarce o clepsidra zi de zi si lasa nisipul sa se scurga sub acelasi trai innecacios, fara sa se bucure de micile placeri. Fara sa aprecieze frumosul din jurul lui, fara sa pretuiasca viata asa cum ar trebui. Viata trebuie venerata… caci este cel mai de pret dar primit de la universul asta infinit.

Una dintre maladiile incurabile ale omenirii este ca, desi ne aflam in era moderna si am realizat mai mult decat am fi visat vreodata ca specie, ramanem cu o insatisfactie cronica. Omul nu poate fi satisfacut de nimic. Asta pentru ca suntem niste aparate de dorit! Indiferent cat de mult am realiza vom dori mereu mai mult si mai mult… si mai mult… lasand acest fapt sa ne consume toata energia. Suntem construiti sa vrem tot… si mai mult decat atat!

E adevarat ca asa am ajuns in stadiul in care suntem acum. Am depasit granite incredibile in toate domeniile si in toate aspectele evolutiei… Am cucerit intreg pamantul, si oceanele si cerul… Am invatat sa ne scufundam si sa zburam si sa exploram cele mai adanci pesteri ale planetei. Am descoperit tehnologii la care nu am fi visat vreodata si am creat retele de comunicare fantastice! Am creat internetul si socializarea online, am explorat matematicile si fortele naturii si ne-am folosit de tot ce am invatat sa creem obiecte si sisteme care sa “ne faca viata mai buna”. Am ajuns pe Luna si am trimis sonde in cele mai indepartate colturi ale galaxiei noastre…

Insa este un paradox faptul ca exact aceasta dorinta de a explora, foamea asta pentru nou… pentru evolutie…  aceasta cautare eterna a nefamiliarului, atingerea performantei sau descoperirea necunoscutului, aceasta calitate ce ne face cea mai dezvoltata creatura de pe pamant… este exact cea care ne face sa ne simtim nefericiti cu “banalul… atins deja… al existentei noastre”.

Exact acest punct forte devine de fapt greutatea ce ne scufunda in adancurile nemultumirii! Este cea ce ne face nefericiti!
Este intocmai calitatea perfecta ce devine defectul absolut!

Esenta bolnava a speciei ce face omul sa se consume la nesfarsit… sa caute pana in ultima clipa ceea ce ar fi trebuit sa privesca in fiecare secunda a vietii lui… Simplitatea!

Si e trist ca nu exista niciun leac pentru asta!

Sa fiti iubiti!
Cristian Greger