Categories
Jurnal de insomniac

Amintiri Oltul si salcia din copilarie

Imi amintesc din copilaria mea zilele petrecute pe malul batranului Olt.

De cate ori aveam ocazia saream in paraul din fata blocului (era betonat pe margine) chiar daca eram mic. Facuse cineva in diferite locuri unde era nisipul mai inalt gauri in beton si coboram pe ele sau saream pur si simplu in iarba mare care crestea.
De aici era cam un kilometru de mers prin nisip si mocirla pana la Olt.
Ajungeam mereu plin de namol si imi spalam hainele la rau pe pietre. Stateam in apa pana la brau si tineam pantalonii in cursul apei sa-i curete de negreala aceea de parau infect. Avea farmec. Ma racoream in zilele toride alaturi de copii din cartier ne spalam hainele iar apoi ne intindeam la umbra unei salcii pana se uscau hainele.
Deseori luam cu noi o camera imensa de tractor adusa de tatal unuia dintre pusti de la fabrica. Avea cateva zeci de petice lipite cu prelandez si scotea bulbuci cand o bagam in apa dar noi ne suiam cate 5 6 plozi nebuni pe ea si treceam cascada pe camera. Ajunsi in bucla (portiune lata din josul cascadei) ieseam la mal si ne intindeam sub alta salcie.
Stateam ore intregi si ascultam frunzele care zburau fortate de vant pe iuresul apei, gazele si sunetul indepartata al orasului. In toata lunca crestea iarba inalta, iar vara prindeam cai de iarba sau fluturi. Deseori strangeam flori de camp si i le duceam mamei care se bucura nespus … dupa ce ma certa pentru mirosul de namol din haine. Aranja florile intr-un vas cu multe multe gaurele.. un vas din lut rosu foarte frumos. Apoi am crescut si oltul a devenit un simplu rau pe care il salutam zi de zi cand mergeam la scoala de pe pod.
Ne mutasem aproape de gara intr-un cartier indepartat si faceam ceva vreme pana la scoala.. dar zi de zi ma opream pe pod si priveam apa care curge… se duce si poarta cu ea privirile, gandurile si salutul oamenilor care se bucurau de ea. Iarna ingheta pe diferite portiuni si-mi amintesc cum stateam pe gheata fina si faceam gauri cu nebunii de “la bloc” in scopul atat de copilaresc… de a pescui. Aveam undite improvizate din lemn de alun culese de cu vara si nailon (forfan – fir) gros. Iar carligul era de fapt un bold indoit in care sacrificam cate o rama daca mai gaseam in apropierea containerului ori in vreo gramada de ingrasamant sau puneam bobite de paine umezita.
Eram copil! Eram liber si hoinar. Apoi imi amintesc perioada cand imi duceam cainele la Olt. Se bucura mai mult decat pentru un os. Se zbenguia in apa, innota, se juca si stropea, se facea ca un porcusor… pentru ca iesea ud si se tavalea in iarba plina de praf. Alerga toata lunca si sapa toate musuroaiele de cartita pe care le gasea. Undeva dupa bucla facusera un lac de acumulare.. l-au facut pescarie intr-un final iar ultima oara cand am fost in Sfantu Gheorghe am sesizat cu stupoare ca l-au ingradit si au pus paznici care sa opreasca oamenii. Mi se parea crunt ca pustanii din ziua de azi sa nu aiba ocazia sa fuga dupa apusul soareleui sa se scalde si sa stea pana ajungea luna deasupra. Sa stea pe mal si sa o vada maiastra cum se oglindeste in lac si din cand in cand sa mai auda cate un peste care sarea dupa mustele de lac. Oltul si lacul sunt parte din mine. Parte din ce am devenit si din ce simt aproape de sufletul meu. Iar salcia sub care ne asezam in dupa-amiezele atat de fierbinti mi-a ramas atat de intiparita incat si acum pot gasi toate scorburile (probabil marite si uscate de vremuri).
Uneori amintirile sunt hrana pentru suflet! Sa ne bucuram de ele. Zic!

Categories
Gand

Ura si dispret sau cum sa triezi cersetorii pe care-i ajuti!

Ura si dispret. Asta iesea din ochii lui.

Mergeam ca de obicei cu metroul avand castile mele mari pe urechi . A oprit in statie, am apasat butonul verde si am urcat grabit scarile ingrijorat ca nu prind masina.
Statea la iesire pe penultima treapta… cu mana intinsa si un picior julit dezvelit. In general imi ridic privirea din pamant si daca pot ajut…
Altfel un barbat la vreo 29-30 de ani relativ sanatos cu putere de munca. Dar cine sunt eu sa-l judec… mi-am spus in minte!
Era brunet cu ochii verzi. Murdar, insa nu genul cu privirea pierduta. Se citea in ochii lui siretenie si inteligenta stradala.
Am bagat in graba mana in buzunar stiind ca am o fisa de 50 de bani pe care o primisem rest de la tigari cand am intrat la metrou. I-am lasat-o in fuga in mana si m-am uitat scurt in ochii lui.
S-a uitat la moneda, si-a schimonosit buzele si a strambat din nas apoi si-a ridicat privirea catre mine. Spre mirarea mea… o privire plina de dispret si ura… cum spuneam la inceput.

Sagetile acelea aruncate dintr-o privire mi-au marcat toata ziua. Am simtit flacarile din ochii lui cum ard tot ce inseamna bunatate!
Nu l-am intrebat mai nimic… Nu am facut decat sa-l ajut…
Nu m-a interesat cati bani face, ori de ce nu munceste precum majoritatea oamenilor normali…
Nu l-am interogat referitor la nimic din ce mi s-ar fi parut deplasat… nu l-am scuipat… nu l-am lovit! Nici macar nu l-am catalogat. Ci… i-am daruit o moneda. Nici nu conta valoarea ei… am facut un gest pe care el il astepta… Dar poate se astepta la 5 lei?! 100?! Probabil ca la un leu ar fi fost doar de doua ori mai putin grava privirea… deci vroia mai mult.
Poate se astepta sa-l iau de mana si sa-i dau casa, masa si vreo 2 mulatre care sa-i faca vant in timp ce el sta bine-merci pe marginea unei piscine…

Exagerez! Stiu. As fi vrut sa am sufletul sa caut ceva bun in toata chestia asta. Insa am realizat doar o chestie trista. Oamenii pot arunca ura din priviri si daca le faci bine. Oamenii astia nu mai au suflete. Oropsiti de soarta … ori de alegerile facute semneaza tacit dovada ca in esenta lor unii oameni nu merita decat indiferenta!