Categories
Luminile Umbrei

Intalnirea misterioasa

Lumina lumanarilor si umbrele generate pe pereti ii jucau feste. Creau forme ce aduceau franturi de amintiri in mintea lui.
Pata marunta de vin de pe fata de masa, se uscase deja iar paharul facuse o coaja rubinie pe fund lasand idea de vechi si bun sa se propage mai mult prin el laolalta cu elixirul sangeriu.
In incaperea din subsolul casei vechi unde se afla mirosea a butoi de stejar semn ca multi ani aici fusesera depozitate licori bahice nobile.
Caramizile din arcade erau roase pe margini iar un meserias le slefuise de curand… insa nu prea mult… pentru a pastra izul definitoriu de pivnita!
Prin colturile de jos ale incaperii fusesera asezate lumini galbene si palide doar cat sa completze lumina si caldura emanata de lumanarile asezate pe mese.
…………………..
Asadar un cadru vechi si intim in care un suflet astepta dupa ani de zile un alt suflet sa savureze impreuna un pahar de vorba si vin. Un schimb de cuvinte la fel de firav precum era flacara lumanarii. Dupa vreo trei ore si inca vreo trei sferturi de ceas de asteptare se apropie de masa la care statea el si isi baga usor mainile in parul lui ciufulit. El sorbi din paharul in care isi mai turnase intre timp inca un deget si jumatate de vin fara sa se intoarca. Sopti doar trei cuvinte cu ecou ce se amestecasera cu pianul din fundal.
Mi-a fost dor!
Si mie! Sopti si ea luand loc in fata lui.
In lumina difuza a lumanarii ii iesea in evidenta rosul inchis al rujului de pe buze. La gat ii atarna o cruce din argint de dimensiune medie in centrul careia statea incatusata o piatra pretioasa ce oglindea toata suita de lumini din incapere. Doi nasturi descheiati la camasa eliberasera toate simturile privitorului. Pielea bronzata vorbea despre oarecare dupa-amiezi insorite petrecute in locuri cu aer sarat vapoare si pescarusi. O privi indelung insa nu-si dadea seama daca cei cinci ani in care nu se vazusera au produs vreo schimbare. Era la fel. Emana aceasi energie si un voal de mister inexplicabil.
…………………
Au povestit aproape doua ore despre chestii generaliste fara sa intrebe vreunul… macar un lucru concret despre prezentul celuilalt. Aceleasi filozofii eterne pe care le dezbateau cu patos de cate ori se vedeau. Se bucurau efectiv de timpul petrecut impreuna. Chiar daca asta se intampla la cativa ani distanta… de fiecare data!
La un moment dat undeva de dupa usa mare de lemn de unde se ivea din cand in cand ospatarul… se auzi un vas spart pe podeaua de piatra. El se intoarse cu privirea in directia respectiva si zabovi cam doua secunde. Cand se intoarse… ea disparuse. Nu mai era nici in incapere. In urma ei se mai simtea parfumul si se mai zareau urmele buzelor pe paharul gol. El zambi si dupa cateva secunde in care isi clatina capul, scoase o bacnota si o arunca intre pahare. Pe drum spre iesire spuse incet fara sa-si dea seama ca o face cu vocea si nu in gand…
„Peste alti cinci ani… poate”

Cristian Greger
Fragment „Intalnirea Misterioasa”

Categories
Luminile Umbrei

Zbor

Mi-am impreunat buzele si am suflat. S-a stins flacara lumanarii lasand in camera izul specific si fum usturator. Se combina intr-un mod placut cu vantul ce adia pe fereastra deschisa… iar ploaia marunta si razleta ce se mai auzea din cand in cand rapaind pe tabla casei vecine contribuia si ea la aroma somnifera ce avea sa ma impinga in lumi atat de minunate.

Brusc m-am vazut singur pe o stanca. As fi spus atunci ca e mult prea periculos sa stai pe marginea ei. Dedesubt se auzeau tunetele marii. Valurile se izbeau puternic de baza stancii lasand bulbuci si spuma in urma… poate pentru a spala tot ce se afla in adancuri. Eram imbracat intr-o camasa subtire si plapanda … atat de plapanda incat imi era teama ca la prima rafala puternica de vant se va nimici cu totul.

Eram descult iar piatra rece si umeda imi zbarcise calcaiele.
De ce sunt aici? M-am intrebat… si m-am intors sa cercetez locurile.
Era o insula foarte mica si inalta, cam ca cele din nordul Europei doar ca vegetatia nu se potrivea deloc cu ce stiam eu ca ar trebui sa fie…
Si totusi ce caut eu aici? rasuna intrebarea cu ecou indepartat…

Undeva … in josul stancii pe un unghi imposibil crescuse un pin. Iar anii si pozitia incomoda in care se afla il chircisera atat de tare incat trunchiul ii semana cu un sarpe incolacit. Mirosul marii si al algelor se simtea extrem de puternic in nari… Il aducea vantul si-l indesa pana in adancul creierului parca vrand sa-ti spuna fortat ca esti in mijlocul naturii.

Am facut cativa pasi prin iarba inalta si s-au repezit spre mine cativa pescarusi jucausi. Se roteau in jurul meu reusind sa ma ameteasca. Aveam impresia ca-mi spun ceva, ca-mi explica tainele lor, tainele aripilor. Am zambit maiestuos realizand ca visez. Am intins bratele si mi-am spus cu voce soptita:  Visez… deci e posibil… stiu si pot sa zbor .

Am sarit si am cazut ca un prunc ce se ridica prima data in picoare. Am incercat din nou si m-am mentinut cateva secunde in aer. Am cazut iar, dezamagit, dar pescarusii se roteau in continuare in jurul meu, lasand sa se simta aerul umed si mirosul de alge raspandit de aripile lor imaculate. Mi-am spus atunci ca trebuie sa o fac… cel putin in visul asta din care nu vreau sa ma trezesc. Si m-am ridicat… incet… incet apoi din ce in ce mai repede si mai mult si mai repede si mai mult pana cand insula se zarea cat o plansa de desen pe care un demiurg aruncase cateva culori pline de viata, natura si miscare.

Pescarusii ma urmau si jucau un joc mirific in jurul traiectoriei mele. Am coborat pana deasupra valurilor in viteza, lasand cu picioarele inghetate o dara in mare… ce s-a topit in ecouri moi si palide. Ma simteam atat de fericit. Radeam in hohote si intindeam mainile inainte ca si cum as fi facut asta de secole.
Oare ne tragem din zburatoare? ma gandeam…
cum sa traiesti o viata intreaga si sa nu simti senzatia asta? ar insemna ca traiesti degeaba…

Am ajuns deasupra pamantului si am coborat in varful unui arbore imens. Dedesubt se zarea o poteca luminata obscur de razele de soare ce reuseau cu greu sa patrunda. Padurea deasa isi lua exact atata lumina de cat avea nevoie. Se servea cu viata… in dozele stricte prescrise de legile naturii. In colturile intunecate se mai zareau din cand in cand vietati ce se piteau la prima miscare tinandu-si probabil respiratia. Poate ca ele gandeau ca sunt o ciudatenie. Cum sa fiu om si sa apar din aer? 🙂

Am coborat lin intr-o poienita unde cateva flori reusisera sa se ridice deasupra ferigilor… erau albastre ca cerul… s-au miscat incet in curentul pe care l-am lasat aterizand…
M-am intins cu fata in sus lasand locul acela sa ma cuprinda. Sa-mi curga prin vene si brusc am simtit o limba pe ochi… era catelul care ma trezea… Si pe el il cheama natura in fiecare dimineata… 🙂 Am deschis ochii si i-am spus zambind… Nu acum Yuki… ZBOR!

Sa fiti iubiti!
Cristian Greger

Categories
Funny Gand

Ce Gandim versus Ce spunem

Toti oamenii au imaginatie. Unii mai multa altii mai putina.. Unii mai bogata altii mai saraca, unii mai complexa altii artificiala. Printre ei ma aflu si eu iar scopul acestei concluzii este strans legat de ceea ce gandim si nu spunem sau ceea ce gandim si se transforma in cu totul si cu totul alte cuvinte. Se intampla deseori ca in timpul unei discutii sau intr-un schimb de replici sa gandim pe moment ceva ce nu poate fi spus iar raspunsurile sau replicile pe care le dam sa fie cu totul altele.

Exemplu .. Sa zicem ca iti faci cumparaturile in marketul de vis-a-vis. La casa e o domnisoara draguta si extrem de corecta. E atat de draguta si de corecta incat eu am mereu impresia ca are ceva cu mine. Pe de alta parte am observat (si cred ca e o chestie care tine de comertul de succes) ca face ochi dulci tuturor barbatilor. Intr-una din zile mi-am facut cumparaturile.. In timp ce stateam ca tot omul la coada am observat ca nu prea are maruntis. Am ajuns la casa mi-a calculat tot 49,4 lei asta insemna ca ar fi trebuit sa-mi dea rest de la o bancnota de 50 de lei 0,6 lei sau 60 de bani. Am spus raspicat:
– Lasa multumesc nu e nevoie.
La care ea “extrem de corecta” imi spune:
– Vai dar cum ? daca ai stii cate poti face cu 60 de bani…
Primul lucru care mi-a venit in minte a fost : – cu 60 de bani poti ajunge unde niciun om n-a mai ajuns vreodata! (emblema genericului binecunoscutului serial Star Trek). Evident am zambit si am acceptat pastila Orbit care mi-a intins-o intre timp…

De multe ori cate o intamplare imi aduce aminte de o melodie si parca parca as canta cu voce tare ba chiar as striga in gura mare pe strada titlul sau versurile acelei piese care se potriveste incredibil de bine cu situatia respectiva. Din nou zambesc si clipesc scurt si-mi vad de treaba mea linistit fara sa devin penibil sau dezaxat. Nu cred ca ar fi normal sa cant in metrou in gura mare Can’t touch this… ta na na na…  I want to break free, Who let the dogs out?  sau I would fly you to the moon and back… Poate ca ar fi antrenant, insa cel putin o parte din privitori ar zice ca esti beat sau nebun.

De cate ori se intampla ca atunci cand discutati cu colegii de birou sau cu sefii sa va vina in minte replici din filme?
“Don’t fuck with me Buddy” “Asta La Vista Baby” “I will be back” “This is Spartaaaaaa” 🙂
Si sa va inchipuiti cum cade cel cu care aveti disputa in groapa aceea interminabila si intunecata din 300? Dar ne limitam cu totii la un -Hai las-o balta sau -Da .. asa e .. aveti dreptate.. sau la doua sprancene incruntate ori in cel mai curajos caz niste bolboroseli aruncate in timp ce coada se balangane intre picioare cand ne tiram..

Sunt tot felul de momente in care gandesti ceva si spui cu totul si cu totul altceva. Pana si din liceu am amintiri de gen :
Profu – Ai facut rezumatul acela?
Tie iti vine sa spui: – Auzi ma terchea berchea nu am avut timp pt ca am petrecut o seara incredibila cu gasca prin cine stie ce pub… numai de rezumat nu-mi ardea mie .. Dar nu! Tu cu o fata mai palida ca nicioadata raspunzi : – Domnule profesor .. stiti eu m-am simtit incredibil de rau aseara.. de fapt si acum sunt ametit dar am vrut sa vin la ora sa nu pierd nimic din ce ne predati. Imi pare deosebit de rau si promit sa nu se mai repete.  Iar in fundalul retinei se deruleaza scenele cu toata gasca urcata pe bar ce-ti toarna alcool pe gatlej in uralele tuturor din pub…  Asta pentru a compensa nota de 2 ce urmeaza sa fie scrijelita in catalog.

Asta este! Asa suntem noi oamenii … gandim … dar nu intotdeauna spunem ce gandim .. pt ca nu e normal! Unii ar spune mama ce mincinos e asta … dar sa se uite in interiorul lor de cate ori fac chestia asta. Acum imi place sa spun verde in fata absolut tot indiferent de consecinta dar daca as face-o absolut intotdeauna cred ca as fi asasinat de vreo cateva ori pe zi! 🙂

Intrebarea de final e … pana la urma ce e mai important? Cine va castiga intr-o disputa Ce gandim vs. Ce spunem!

Categories
Luminile Umbrei

Trecusera ani de-atunci

Trecusera ani de atunci. Pe fatada cladirii crescuse libera si maiestuasa o planta cataratoare acoperind urmele de gloante din timpul razboiului. La parter acum trona intr-o rama aurita sigla unui magazin de ciocolata. Ieseau diferite arome din interior… si lasau pe fetele trecatorilor cate un zambet. Unii chiar se opreau, adulmecau si intrau sa savureze o bucatica de pacat. Isi aminti cat de mult isi dorea ea sa aiba un magazin de ciocolata. Se oprise vis-a-vis. Purta o pelerina marinareasca, de sub care iesea gulerul alb de la camasa tivit si albit. Cravata neagra asa cum se obisnuise de-a lungul timpului. La maneci butonii lui unici cu harta unei insule.. butoni ce-i facuse cu ani in urma intr-un port asiatic, la prima lui calatorie peste oceane. Isi lasa pleoapele sa cada ca si cand ar fi taiat franghia ce tinea ancorele unei corabii… lasand sa navaleasca in valurile ochilor lui tone grele de sentimente si amintiri.

Apoi privi stalpul din coltul cladirii si isi aminti ca aici o sarutase prima oara. Isi ridica privirea spre balconul pe care o vazuse in dimineata aceea. O privise minute in sir cum isi piaptana parul negru ca taciunele. Fredona o melodie din repertoriul frantuzesc, si isi freca talpile de marginile aspre ale pragului. Purta camasa lui.. alba. Isi jurase atunci ca o va iubi tot atat cat ii va curge viata prin sange. Trecusera ani de atunci.

Pasi in incinta magazinului si mare ii fu mirarea cand la tejghea o zari pe “ea”. Mai tanara, mai zambareata, cu ochii verzi ca de vrajitoare. Toate marile pe care le strabatusera nu aveau atatea dileme cate s-au nascut in momentul acela.

– Buna ziua stimate domn ! il primi ospitalier tanara.

– Buna sa va fie inima stimata domnisoara ! raspunse el mirat.

– Cu ce va putem servi ?

– As dori sa vorbesc cu doamna Ivone

Tanara facu’ ochii mari iar ritmul inimii i se mari vizibil:

– Mama a murit acum 2 ani. Dar cine sunteti ?

– Un prieten vechi, raspunse el inghitindu-si nodul ce-i aparuse in gat.

– Imi pare rau, dar insist.. totusi… cine sunteti ? va pot ajuta cu ceva ?

– Nu multumesc.. poate doar sa ma serviti cu o bucata de ciocolata…

– Desigur… incercati specialitatea casei… ciocolata Piere… si intinse tava argintie pe care erau asezate impecabil bucatile lunguiete de ciocolata.

Pe luciul tavii, intre doua bucati se sparse o lacrima sarata ce se ratacise din oceanul de tristete al ochilor lui. Isi aminti o frantura din bucuria ei din acea dimineata:

– daca voi avea magazinul de ciocolata voi denumi unul din felurile pe care le vand, dupa numele tau.. stiai cat de mult te iubesc ? ei bine iata… promit sa fac lucrul asta !

Sterse lacrima de pe tava si isi ridica ochii tulburati spre fata tinerei. Dar in drumul lor la gatul ei observa atarnand de un lantic aurit un buton cu harta insulei. O stranse in brate peste tejghea nereusind sa-si stapaneasca hohotele de plans, apoi iesi navala din magazin alergand pe chei pierzandu-se in ceata. Era prea tarziu… Trecusera ani de-atunci.

O stranse in brate peste tejghea nereusind sa-si stapaneasca hohotele de plans, apoi iesi navala din magazin alergand pe chei pierzandu-se in ceata. Era prea tarziu… Trecusera ani de-atunci. Se opri in capatul cheiului, i se inmuiasera genunchi ca doua paie umezite.. cazuse parca secerat lovindu-si rotulele de praful rece al cheiului. Isi tinea fata in maini si printre degetele arse de soare se scurgeam lacrimi. Lacrimi ce oglindeau fiecare secunda din viata pe care si-o dorise. Nu stiuse nici o clipa ce lasa in urma, privise mereu doar inainte pandind tarmul ce se micsoreaza si se scufunda in mare ca un casalot greoi. De data asta isi facuse curaj si vru’ sa indrepte lucrurile… dar era prea tarziu.. trecusera ani de-atunci.

Ceata disparu, deschizandu-se sugestiv parca intocmai precum o poarta ce dadea pe aceeasi straduta. Isi potoli lacrimile si porni agale inspre magazinul de ciocolata, framantandu-si mainile ca atunci cand avea sa incheie cine stie ce troc intr-un port uitat de lume intr-o moneda necunoscuta. Se opri la cativa stanjeni de intrare gandindu-se cum sa explice, ce sa spuna, cum sa justifice lipsa lui… Isi facu’ atat curaj cat sa paseasca inauntru. Ingheta o clipa, apoi se aseza la masuta din lemn din colt. Avea aceeasi varsta ca si fiica ei. Era la fel de stilata cu colturile rotunjite si sculptata de mana. Sub sticla de deasupra avea gravata o scena dinntr-o batalie, iar pe luciul picioarelor erau scoase in relief 4 feluri de sabii. Pe fiecare picior cate una, din culturi diferite. La tejghea purtau o discutie doua doamne cochete. Una dintre ele se sprijinea intr-un baston din lemn de cires iar pe maciulie avea indesat un cap de tigru din argint. Privi in jurul lui. Incaperea nu se modificase foarte mult. De fapt era inpartita in aceeasi schema. Cu tejgheaua pe o latura si un colt, fereastra lasata libera pt. ca trecatorii sa poata fi ademeniti de izul si de farmecul locului. Fata il privea deja de cateva minute bune dar isi pastra respectul fata de doamne pana acestea se hotarasera sa plece. Sterse o pata proaspata de pe tejghea, apoi disparu dupa usile balansate pt cateva secunde. Aparu cu o tava pe care asezase o carafa si 2 pahare. Se aseza pe scaunul vecin si umplu unul din pahare, apoi pe celalalt. Nu scoase un sunet lasand linistea sa apese in cautarea unui raspuns. Apoi privi cu ochii ei de vrajitoare in ochii lui si spuse:

– Esti tatal meu. Mama mi-a spus mereu ca va veni o zi in care te vei intoarce.

– De ce nu spui nimic ?

– Bine.. haide bea putina limonada si racoreste-te. Probabil esti insetat.

El o privi lung… nu isi putea despletici limba. Era extrem de bucuros si extrem de trist in acelasi timp dar nu putea scoate nici macar un multumesc. Intre timp in incapere intra un domn, sa tot fi avut vreo 25 de ani, si isi scoase palaria respectuos. Ea ii lua haina si il saruta scurt.. stanjenita parca de prezenta noului venit.

– El e Jaques.

Mirat de aparitie se ridica si intinse mana arsa de soare prietenos catre tanar.

– Piere… incantat.

…………………………………

Seara ii gasi la lumina unor lumanari inalte si groase ce parea ca nu se mai termina, cu o sticla de vin pe care Jaques o alesese cu mare grija din colectia lui proprie, depanand amintiri si povesti din trecutul fiecaruia…

Categories
Jurnal de insomniac Luminile Umbrei

Bum!

Batea vantul. Il auzea suierand pe gemuletul acela marunt din bucatarie. Ea il implorase luni intregi sa-l zideasca… dar nu o bagase in seama. A dat mereu din cap ignorand vocea ei suava. Pe masa in fata lui statea de cateva zile bune o pata de bautura. Se uscase pe sticla si patase intr-un hal fara de hal coltul servetului alb. Cat era ea in casa erau mereu curate. Si servetele, si hainele, si podelele, si vasele… acum in bucatarie trebuia sa dai cu tarnacopul sa treci printre vase, mucegai si panze de paianjen. Privea in gol lasand lumina obscura a lampii din colt sa-i joace feste imaginii. Jaluzelele tremurau in ceata si prin aer se zbataia o musca extrem de stresanta. Nici nu stia daca o sesizeaza sau daca o ignora. Era pierdut. O mana o tinea pe pieptul gol si isi presa pielea in dreptul inimii. Ar fi vrut sa scape de durerea aceea. Ar fi smuls o din piept cu tot cu radacina si ar fi curatat locul sa nu mai ramana pic de samanta din ea. Dar nu putea… Il durea. Ii era atat de dor incat fiecare materie din incapere ii amintea de ea. O pierduse… Nu putea trai cu gandul asta. Se ridica brusc exact cand la radio incepu piesa Road To Hell. Pt o clipa ii aparu in coltul gurii o felie de zambet. Extrem de subtire… caci se topi. Se indrepta catre bar.. deschise usitele raftului de dedesubt. Brusc incepuse sa auda tot. Musca… acele ceasornicelor din toata casa, piesa din fundal, vantul, apa picurand in ligheanul din baie, vecinii care mancau in familie deasupra. Se pierdura toate sunetele si ramase sunetul ceasului de pe perete. Tinea deja arma in mana. Rece. Fina. Frumoasa. Impecabila. Asa cum trebuie sa-i stea unei bucati de metal ce e capabila sa ia viata intr-o clipa. O baga in pantaloni, lasang piedica trasa. Se misca in reluare pana la baie, o puse la oglinda si se baga sub dus. Mai intai rece ca gheata, apoi fierbinte. Lua apoi arma, o puse la tampla si striga
-Te iubeeeeeesc!!!!!!!!!!!!!!!!!

BUUUUM !

… Si fumul se ridica odata cu sufletul lui ravasit…