Categories
Luminile Umbrei

Zbor

Mi-am impreunat buzele si am suflat. S-a stins flacara lumanarii lasand in camera izul specific si fum usturator. Se combina intr-un mod placut cu vantul ce adia pe fereastra deschisa… iar ploaia marunta si razleta ce se mai auzea din cand in cand rapaind pe tabla casei vecine contribuia si ea la aroma somnifera ce avea sa ma impinga in lumi atat de minunate.

Brusc m-am vazut singur pe o stanca. As fi spus atunci ca e mult prea periculos sa stai pe marginea ei. Dedesubt se auzeau tunetele marii. Valurile se izbeau puternic de baza stancii lasand bulbuci si spuma in urma… poate pentru a spala tot ce se afla in adancuri. Eram imbracat intr-o camasa subtire si plapanda … atat de plapanda incat imi era teama ca la prima rafala puternica de vant se va nimici cu totul.

Eram descult iar piatra rece si umeda imi zbarcise calcaiele.
De ce sunt aici? M-am intrebat… si m-am intors sa cercetez locurile.
Era o insula foarte mica si inalta, cam ca cele din nordul Europei doar ca vegetatia nu se potrivea deloc cu ce stiam eu ca ar trebui sa fie…
Si totusi ce caut eu aici? rasuna intrebarea cu ecou indepartat…

Undeva … in josul stancii pe un unghi imposibil crescuse un pin. Iar anii si pozitia incomoda in care se afla il chircisera atat de tare incat trunchiul ii semana cu un sarpe incolacit. Mirosul marii si al algelor se simtea extrem de puternic in nari… Il aducea vantul si-l indesa pana in adancul creierului parca vrand sa-ti spuna fortat ca esti in mijlocul naturii.

Am facut cativa pasi prin iarba inalta si s-au repezit spre mine cativa pescarusi jucausi. Se roteau in jurul meu reusind sa ma ameteasca. Aveam impresia ca-mi spun ceva, ca-mi explica tainele lor, tainele aripilor. Am zambit maiestuos realizand ca visez. Am intins bratele si mi-am spus cu voce soptita:  Visez… deci e posibil… stiu si pot sa zbor .

Am sarit si am cazut ca un prunc ce se ridica prima data in picoare. Am incercat din nou si m-am mentinut cateva secunde in aer. Am cazut iar, dezamagit, dar pescarusii se roteau in continuare in jurul meu, lasand sa se simta aerul umed si mirosul de alge raspandit de aripile lor imaculate. Mi-am spus atunci ca trebuie sa o fac… cel putin in visul asta din care nu vreau sa ma trezesc. Si m-am ridicat… incet… incet apoi din ce in ce mai repede si mai mult si mai repede si mai mult pana cand insula se zarea cat o plansa de desen pe care un demiurg aruncase cateva culori pline de viata, natura si miscare.

Pescarusii ma urmau si jucau un joc mirific in jurul traiectoriei mele. Am coborat pana deasupra valurilor in viteza, lasand cu picioarele inghetate o dara in mare… ce s-a topit in ecouri moi si palide. Ma simteam atat de fericit. Radeam in hohote si intindeam mainile inainte ca si cum as fi facut asta de secole.
Oare ne tragem din zburatoare? ma gandeam…
cum sa traiesti o viata intreaga si sa nu simti senzatia asta? ar insemna ca traiesti degeaba…

Am ajuns deasupra pamantului si am coborat in varful unui arbore imens. Dedesubt se zarea o poteca luminata obscur de razele de soare ce reuseau cu greu sa patrunda. Padurea deasa isi lua exact atata lumina de cat avea nevoie. Se servea cu viata… in dozele stricte prescrise de legile naturii. In colturile intunecate se mai zareau din cand in cand vietati ce se piteau la prima miscare tinandu-si probabil respiratia. Poate ca ele gandeau ca sunt o ciudatenie. Cum sa fiu om si sa apar din aer? 🙂

Am coborat lin intr-o poienita unde cateva flori reusisera sa se ridice deasupra ferigilor… erau albastre ca cerul… s-au miscat incet in curentul pe care l-am lasat aterizand…
M-am intins cu fata in sus lasand locul acela sa ma cuprinda. Sa-mi curga prin vene si brusc am simtit o limba pe ochi… era catelul care ma trezea… Si pe el il cheama natura in fiecare dimineata… 🙂 Am deschis ochii si i-am spus zambind… Nu acum Yuki… ZBOR!

Sa fiti iubiti!
Cristian Greger

Categories
Jurnal de insomniac Luminile Umbrei

Colectionarul de Vise

Stii ? De obicei se spune ca titlul unui articol, al unei nuvele.. poezii sau al unui roman … pana chiar si titlul unei aberatii prin blogosfera se da la finalul „operei”. Cel putin cam asta ar spune marii critici literari. Poate de asta s-au dat atatea titluri postmortem… pentru ca niciodata nu se pleaca de la o idee. O insiruire de date, personaje si evenimente se scrie in timp, cu delasarea de rigoare a celor ce scriu, cu momente de cumpana in care evenimentele din viata de zi cu zi iti altereaza imaginea celor scrise.

Unii ajung sa treaca de barierele timpului uitand sa mai dea titluri. Iar atunci ma gandesc ca eu vreau sa fiu altfel ! Sa plec de la un gand. O notiune ! Vorbind de schimonoseala aceasta a fetelor celor pe care-i descrii realizezi ca sunt de fapt oglindiri ale trairilor tale. Eu am pornit de la un titlu imaginat intr-o zi oarecare, in timp ce lasam luminitele tunelului de metrou sa se oglindeasca in geamurile metroului intr-o linie aurita. Colectionarul de vise ! Colectionarul de vise, de vise, vise, se, e e e… un ecou al lucrurilor pe care le gandesc de fiecare data cand mintea mea construieste progresiv un trecut, un prezent si un viitor, oamenilor, lucrurilor si locurilor pe care le observ. Ganduri adunate dintre panzele ochilor mei impaienjeniti si asternute pe o coala alba, imaculata, ce are la randul ei… o poveste.

Astazi insa mi-am spus ca trebuie sa-ti povestesc. Sa iti aduc tie pe retina insiruirea de vise ce m-au uimit mereu. Da ! Vise. Visele unui suflet ce aspira ca mai fiecare om la anumite idealuri, vise visate in noptile lungi de iarna sau imaginate in dupa-amiezile ploioase ale vietii.

Ce sunt visele ? Sunt ele oglinda realitatii ? Sunt ele oare un pasaj de comunicare cu alte dimensiuni … asa cum ar indrazni unii fantezisti sa le defineasca ? Sau poate amandoua in masura egala… Poate ca visele izvoresc si se sfarsesc doar in imaginatia noastra daruita de Atotputernic. Sau poate ne sunt induse de personaje ori Entitati pe care nu ne-a fost dat sa le intelegem; ori cine stie, in cel mai ironic caz, sa fie rodul fructului interzis, muscat de Eva in Eden ! Poate ca visele sunt pedeapsa pe care Dumnezeu ne-a dat-o ! Sa aspiram o viata intreaga la anumite idealuri … ca apoi, cand se implinesc dorintele cele mai aprige sa ne dorim mai mult, si mai mult si mai mult … pentru a sfarsi in neant nemultumiti de ceea ce am trait, realizat si visat intr-o viata. Stiu ca suna crunt ipoteza cea din urma.. dar poate aceleasi Entitati ne-au daruit puterea de a intelege ca de fapt frumusetea vietii ramane in drumul anevoios pe care il razbim spre sfarsit. Oricum omul are tendinta sa isi doreasca mereu finaluri. Fericite, nefericite… unele considerate neasteptate sau planuite cu strictetea secundei. Finalurile ne fac sa credem ca am realizat ceva… ca am sfarsit o etapa din viata noastra. Insa ea are doar un inceput si un sfarsit ! Atat … totul pe parcurs se leaga intr-o linie continua fara sa existe finaluri fixe. Fiecare final fiind un inceput si invers …

          „Ce visezi tu cand esti cu gandul departe?” M-a intrebat odata un bun prieten. Ciudat este ca pe moment nu am stiut ce sa-i raspund. Pentru ca invalmaseala de ganduri si idei la care visam era atat de necunoscuta mie incat nu puteam sa-i explic lui… Imaginatia noastra este de fapt locul pe care nu-l cunoastem niciodata suficient. Ne putem recunoaste cu usurinta fata in oglinda, insa nu putem fi siguri suta la suta de ce vom gandi, ce vom face ori cum vom reactiona in anumite situatii. Despre vise nici nu mai vorbesc. O buna bucata de vreme visam pentru altii. Incercam fara sa fac un tel din asta sa evit gandurile mele… insa cotloanele mintii mele ma purtau in viata imaginara a fiecarui personaj pe care-l vedeam. Cersetori, casierite, domni respectabili in costume cu serviete de lux, ori copiii aflati in curtea scolii. Oameni si caini si pasari si pomi si flori si gandacei; toate imi inspira un vis. Visul meu dedicat existentei lor. Iar toate aceste vise reprezinta o adevarata colectie. O colectie pe care as putea fara doar si poate sa o expun cel putin pe o taraba de vechituri dintr-un targ unde batranii vand de la briceaguri cu prasele de os pana la timbre ori harti rusesti din vremuri de mult apuse.
Am scris mult timp pentru oameni pe blogul meu si o voi face si de acum inainte. Pentru ca visele nu se termina. Adunate sunt un intreg ce reprezinta „Eu-l meu indaratnic” cum spunea in poemul meu preferat Lucian Blaga. Iar toate lucrurile astea pe care le insir sunt pentru tine !
Semnat C. G.  Colectionarul de Vise

Categories
Jurnal de insomniac

Jurnal de insomniac

Inca mai sfaraie chistocul din scrumiera pe care l-am stins neglijent, lasandu-i atata vlaga incat sa mocneasca mirositor. Scriu despre ultima ora de insomniac.

In surdina se aude un film cretin de la tv iar eu stau cu geamul larg deschis si ascult sunetul orasului. Am reusit sa atipesc cateva ore dar m-am trezit insetat. Atat de insetat incat as fi repezit pe gatlej toate lichidele din casa.
M-am scos din sacul de dormit, mi-am miscat talpile goale in bucatarie catre frigider lasand urme umede pe gresie si am devorat jumatate din continutul unei sticle de lapte.
Apoi mi-am aprins ultima tigara din pachet maraind nervos ca dimineata ma voi trezi fara tigari si voi fi la fel de morocanos pana imi voi aprinde tacticos prima tigara dintr-un pachet pt care trebuie sa ma deplasez juma’ de km.

Acum stau la geam dupa cum spuneam si ascult orasul. Luna straluceste pe cerul nergu de parca ar zambi ostentativ si mi-ar spune: Depinzi de mine… pasare de noapte!

Vis-a-vis, la mansarda, palpaie o luminita si se vad miscandu-se umbre intr-un joc pervers pe tavan. Ciudat… Ma gandeam cat de linistit este orasul in comparatie cu agitatia de peste zi.

E atat de liniste incat am impresia ca visez un vis mut. Pe retina mi-au aparut imagini ale unui film mut vazut in copilarie la Televizor. Nu am mai visat de multa vreme ceva despre care sa scriu. Vreau sa vizes iar mi-am spus.

As vrea sa pot pune capul pe perna, sa zambesc si sa-mi inceapa un vis despre care sa scriu dis de dimineata… Poate maine!

Astazi insa nu mai reusesc nici sa adorm, si daca se intampla e atat de adanc incat am impresia ca odata cu somnul ma acopera pamantul rece si un voal sonic impenetrabil. Sunt oare insomniac ? Sau e o chestie pur psihica?  Poate e doar ceasul biologic atat de dereglat de anii munciti pe timp de noapte! Sau poate sunt de vina diminetile cu noaptea-n cap in care ma trezeam sa ajung la matinal la radio!

Dar daca sufar de alta boala si insomniile sunt doar simptome ale ei? Ce intrebari imbecile isi pune un om atunci cand converseaza cu el insusi … e ca in filmele acelea cu schizofreni …Vocile spun ca

Am zambit. Am muscat dintr-o pulpa gasita in frigider, si m-am repezit la calculator. E totusi 3 si 30 de minute… dar o sa scriu cateva randuri… si-a iesit inca o scurta din Jurnalul de Insomniac.

Noapte Buna… sau Buna Dimineata cititorule. Sa ai o zi deosebita.
Cristian Greger

Categories
Luminile Umbrei

Vise pierdute

Exista momentele din viata fiecaruia in care concepem vise…
Geneza viselor exista in noi atunci cand cei mai mari dusmani ai eticii si ai moralitatii: speranta.. dorinta.. dragostea.. idealul.. se unesc intr-u a zamisli lumi ireale spre care tindem… orbi! asa suntem noi oamenii… visam… etern.
Si crestem visele… le hranim cu bunatate cu lacrimi dulci cu nopti nedormite cu lacrimi amare sau cu clipe incredibile, cu ganduri si imaginatie, cu stradanie si credinta.
Apoi.. ca si in viata ele se pierd.. izgonite de notiuni inexplicabile , de vorbe sau poate de fapte atat de omenesti de altfel!!
E incredibil cum intr-o clipa poti narui si cel mai mare castel de nisip.. poti narui un intreg film regizat in mintile noastre marunte. E de ajuns o vorba .. o expresie fie ea sincera si nevinovata pentru a da foc unui intreg paradis.
Poti fi de piatra.. trecut prin foc si fier .. calit de viata si de evenimente .. .. .. o vorba te poate darama .. enorm. Poate alunga un vis .. iar el ramane pierdut in ceata.. peste mari eterne de ganduri si poate peste ani vom zambi atunci cand lacrimile nu vor mai avea nici macar pt noi… vreun rost.
Visele sunt parti ale sufletelor noastre iar cu fiecare vis pierdut se adancesc cutele sufletului.
Singurul gand care ma face sa zambesc este ca daca de fiecare data cand imi este crestata o urma pe suflet cineva este fericit atunci as muri linistit ca cei pe care ii iubesc sunt asa cum isi doresc .. fericiti.
Si totusi .. as vrea ca peste mari strabatute, oceane trecute, deserturi indurate, paduri pribegite, pesteri explorate, ani trecuti, ploi simtite vanturi respirate si timp nemasurat… poate chiar inainte sa ma pierd in negura vremii .. sa-mi intalnesc un vis pierdut.. sa-i spun offf… cat mi-ai lipsit !! si sa-l strang in brate asa ca la inceput… sa-l tin lipit de mine sa ma cufund in el sa ma pierd… pt o clipa.

Cu Drag pt cei ce inteleg.