Printre jaluzele intrase o raza ratacita de soare oglindita din parbrizul unei masini. M-am ridicat si am pus ca de obicei mana pe telefon. Era 7:02. Prea devreme. Mi-am spalat ochii desi as fi vrut sa mai dorm. Am bagat o cana cu apa in cuptorul cu microunde si intre timp am aruncat hainele pe mine. Privind pe geamul deschis la marginea padurii am auzit freamatul ei. Soaptele diminetii rostite de batrana padure. O clipa perfecta in care bucuria de a locui aici se scurge prin fiecare particica a cirpului meu. Cate lucruri nu auzise fiecare fir de iarba? Cate lucruri nu vazuse padurea? Cate generatii o perindasera? Cate razboaie nu s-au dus in ea.
As fi vrut sa vorbesc cu ea. Sau cel putin sa imi poata povesti despre toate astea. As fi ascultat fara un scancet fiecare poveste pe care ar fi spus-o.
Am sorbit jumatate de cafea dintr-o inghititura si am iesit. Am urcat bordura inalta de la poalele Tampei lasand roua de pe iarba sa-mi ude incaltamintea. Am urcat pana in marginea padurii inainte ca desisul sa acopere privelistea. M-am intors si am privit la Brasov. Frumos oras.
Mi-am inchipuit ca sunt un Stejar de 400 de ani si am incercat sa-mi imaginez pe fast forward cat de mult s-a schimbat peisajul privit in fata mea. Vedeam anotimpurile fugarindu-se lasand fiecare culorile specifice in urma lor. Apoi timpul si-a pus amprenta pe imaginatia mea. La inceput noaptea se vedeau doar cateva luminite in vale. Apoi odata cu trecerea timpului se inmulteau. Se rasfirau la baza muntelui urcand din ce in ce mai sus si se imprastiau pe o suprafata din ce in ce mai mare. Apoi in zare au aparut alte luminite. Erau casele din satucurile alaturate. Odata cu trecerea timpului s-au unit si s-au dezvoltat iar acum devenise un urias cladit din lumini si luminite ce-si intindea bratele printre munti.
Am intrat in padure si am inaintat cateva zeci de metrii pe prima poteca gasita.
M-a simtit padurea si mi-a trimis o adiere. Odata cu ea vuietul padurii.. de parca ar fi spus ceva concret. Apoi se auzira pasarele si undeva in departare sursurul unei ape. Undeva pe malul unei adancituri statea extrem de dubios o buturuga ciudata. Avea o forma ca fata unui batran padurar. Cu barba deasa.. reprezentata de muschii verzi, doua gauri ce sigur ar fi fost ochii bulbucati si taraganiti de vreme , si un ciot ros si el de apa si vant pe post de nas.
– Salut.. mi-am spus in gand !
Si am simtit a doua oara adierea de vant.
– Padurea Imi Raspunde.. mi-a fost gandul razlet.
In clipa urmatoare am auzit o ciocanitoare si alte cateva pasari fredonand triluri matinale la unison. Unele dadeau tonul cantecului,altele continuau iar ciocanitoarea tinea ritmul orchestrei.
– Padurea chiar canta.. mi-am spus.
Ma bucuram ca am lamurit ceva in dimineata asta.
Nu e nevoie de cuvinte pt. a spune o poveste. In felul ei etern … si Padurea Vorbeste

Un text scris in 2007 dar care imi aminteste mereu de ce Brasovul e locul meu preferat din tara asta.