FRICA (2008)

In coltul patului sta stramb farfuria… Pe ea printre firimituri in proces de uscare un sandwish cu sunca si cascaval. Alaturi o sticla de pepsi aproape goala. Telefonul meu ce urla din 10 in 10 minute pt nu stiu ce chestie. O alarma setata candva cand aveam chestii de facut. Imi e tare greu sa il opresc. E departe ! Stau cu capul pe perna si din pozitia in care sunt vad totul intors la 90 de grade. Este singura pozitie in care nu am feelingul acela ciudat. Un feeling pe care nu-l pot intelege. Ma simt ca o scandura.. dar nu una oarecare.
Copil fiind ma jucam in pivnita bunicilor. Pe marginea pivnitei inainte sa se termine treptele era un raft. O scandura roasa de vreme si diferite vietati, plina de praf pe care stau asezate “nimicuri”. Dopuri de sticla, un pahar antic din lemn, o palnie din plastic ce avea deunazi o culoare vie.. acum e stearsa si patata de roseata vinului ce a trecut prin ea. Scandura e agatata in doua lanturi ce la randul lor sunt suspendate in 2 cuie cu agatatoare. Mereu mi se parea ca acea scandura face parte din alt cadru decat pivnita bunicilor… atat de ordonata si de aranjata. Asa ma simteam eu acum 30 de minute.. asezat in diagonala patului privind in lumina obscura la obiectele din camera. In alt cadru decat cel ce mi-a fost destinat. Speriat de gandul ca nu sunt complet si nici nu voi fi niciodata. Speriat de gandul ca orice incerc sa fac sau sa simt e in zadar. Trist.
Pe fundal sesizam o piesa nu tocmai optimista instrumental – Lily was here…
De cateva zile simteam ca am pierdut ceva ce nu am avut niciodata.. Imi gaseam puterea sa zambesc dar nu dura prea mult. Imi cautam un loc al meu in care sa ma linistesc.. dar peste tot “batea vantul” .. era pustiu. Cautam ceva si nu gaseseam. Ma afundam in starea asta si aparea ceea ce evit cel mai mult. Paranoia. Valul acela de idei care iti pateaza cu cerneala neagra ca taciunele orice fotografie colorata din cotidian.
De fapt cred ca e frica… e o frica ce sta ascunsa in adancul vulcanului din mine si de fiecare data cand mercurul senzatiilor mele urca pe o scara gradata, de atatea ori erupe si vulcanul terifiind si patand rosiatic imaginile din mintea mea.
Asa suntem noi oamenii… Ne-am obisnuit atat de mult cu unele esecuri sau cu nereusitele incat si atunci cand avem in fata idei deosebit de frumoase ce ar trebui apreciate, ne cufundam in analiza si seturi de intrebari… intr-un pesimism cronic… lasand sa treaca lucrurile ce ar putea sa ne faca fericiti.

(2015- prag de 2016) Ani mai tarziu stau in studio.. recitind randurile salvate in acea seara pe blog.. imi scutur capul negand orice stare de genul asta. Au trecut vremurile alea. Astazi nu imi va fi frica. Nici de mine insumi, nici de ce va urma si nici de esec. In nici un fel. Pur si simplu astazi am invatat sa accept ca trebuie doar sa incerc mereu, sa caut acele mici si firave lucruri ce-mi pot aduce cel putin pentru o clipa fericire. Azi am ajuns sa ma autoconving ca ceea ce trebuie sa fac este sa fiu eu insumi si sa ma straduiesc sa obtin ce-mi doresc doar prin felul meu de a fi. Si ca indiferent cat de jos cad, cat de mult ard… ma ridic! renasc din propria-mi cenusa! Astazi stiu sa lupt cu frica. Si castig de fiecare data!