Se presupune ca “la inceput” ar fi existat o infinitate de suflete sub forma de sfere. Un numar limitat de sfere mici adunate in alte sfere mai mari ce se roteau in interiorul altor sfere imense … la infinit. Un demiurg le-a spart pe fiecare in cate doua jumatati, suparat fiind pe modul haotic in care se grupeaza ori se rotesc, apoi le-a amestecat si le-a redus timpul in care se pot gasi la “durata unei vieti”. Le-a sters si memoria lasand doar instinctul sa le fie calauza. Blestemul era unul evident. Fiecare jumatate de sfera va cauta pentru tot restul vietii jumatatea lui, cele doua jumatati ale sferei in care se roteau grupat si asa mai departe.
Asa se face ca o viata intreaga, fie ea chiar si atat de marunta in eternitate, cautam. Interactionam cu jumatati in fiecare loc pe care il strabatem incercand sa stabilim daca sfera respectiva este cea in care ne petreceam in trecut timpul si incercam fiecare suflet sa vedem daca este cel pierdut. Daca este jumatatea noastra draga.
Unele sfere sunt extrem de asemanatoare, dovada faptului ca multa vreme avem impresia ca sunt cele pe care le-am cautat o viata. Altele sunt extrem de diferite de ceea ce ar trebui sa fie dar ne atrag, astfel se creaza legaturi… prietenii. Intr-un final ne acceptam destinul si blestemul si ne rotim haotic intr-un univers plin de cioburi, grupandu-ne mai mult sau mai putin cu posesorii altor foi din cartea destinului.
In conceptul acesta perfect al cautarii, lasam in urma creatii artistice deosebit de banale racordat la eternitate… Pictam amicitii, sculptam colegialitate, cantam iubire si construim temple marete din prietenie.
Individul limitat la acea cautare sortita va pretui toate aceste lucruri dar va intina definitia fiecaruia cu lucruri omenesti. Va sterge notiunea sfanta implicand cauze, efecte si fapte din lumea lui liliputana si mizera. Nu va intelege niciodata ca ceea ce lasa in urma este de fapt etern si nu poate fi ruinat de nimic din ceea ce… ochiul lui omenesc poate percepe, narile pot adulmeca sau mainile pot pipai. Sufletele astea ratacite nu vor intelege niciodata ca singurul mod de a intemnita acest blestem este mai presus de ratiune. Nu vor intelege ca toate astea tin de ceva mult mai evoluat decat banalele reactii omenesti. E ceva sfant, etern si trebuie tratat ca atare.
Ajungem astfel la prietenie asa cum o vedem noi, pamantenii. In cea mai mare parte tine de sinceritate. Se presupune ca trebuie sa fi sincer in orice relatie si sa spui exact ceea ce simti. Dar prietenia nu se limiteaza la atat! Va trebui sa cantaresi cu deosebita atentie cauzele, consecintele si implicatiile fiecarei fapte sau vorbe rostite. Asta nu din teama de a fi judecat ci pentru ca prietenul tau o merita din plin si ar face la fel. Sinceritatea este si ea, ca atatea altele, un aspect al instinctului de conservare. De fapt, sinceritatea participa in mod direct la acea complicata categorie de sentimente ce cladesc prietenia si care, trebuie sa recunoastem, reprezinta unul dintre cele mai serioase motive de a iubi viata. O mare greseala in prietenia asta pamanteana este ca esti iubit nu pentru ceea ce esti tu, ci pentru ceea ce vede si crede prietenul tau in tine. E oarecum normal daca luam in calcul blestemul crunt abatut asupra noastra despre care vorbeam mai sus. Dar… exista si exceptii. Exista sfere ce si-au gasit jumatatea, dar si locul potrivit, modul si mediul potrivite pentru a interactiona cu jumatati de sfera si… traiesc neconditionat alaturi de ele. Acelea sunt prieteniile cele mai reusite… relatiile cele mai sudate… sunt treptele cele mai inalte din acest quest interminabil pe care-l traim… in rest am vorbi de lucruri sfinte !
