Zbor

Mi-am impreunat buzele si am suflat. S-a stins flacara lumanarii lasand in camera izul specific si fum usturator. Se combina intr-un mod placut cu vantul ce adia pe fereastra deschisa… iar ploaia marunta si razleta ce se mai auzea din cand in cand rapaind pe tabla casei vecine contribuia si ea la aroma somnifera ce avea sa ma impinga in lumi atat de minunate.

Brusc m-am vazut singur pe o stanca. As fi spus atunci ca e mult prea periculos sa stai pe marginea ei. Dedesubt se auzeau tunetele marii. Valurile se izbeau puternic de baza stancii lasand bulbuci si spuma in urma… poate pentru a spala tot ce se afla in adancuri. Eram imbracat intr-o camasa subtire si plapanda … atat de plapanda incat imi era teama ca la prima rafala puternica de vant se va nimici cu totul.

Eram descult iar piatra rece si umeda imi zbarcise calcaiele.
De ce sunt aici? M-am intrebat… si m-am intors sa cercetez locurile.
Era o insula foarte mica si inalta, cam ca cele din nordul Europei doar ca vegetatia nu se potrivea deloc cu ce stiam eu ca ar trebui sa fie…
Si totusi ce caut eu aici? rasuna intrebarea cu ecou indepartat…

Undeva … in josul stancii pe un unghi imposibil crescuse un pin. Iar anii si pozitia incomoda in care se afla il chircisera atat de tare incat trunchiul ii semana cu un sarpe incolacit. Mirosul marii si al algelor se simtea extrem de puternic in nari… Il aducea vantul si-l indesa pana in adancul creierului parca vrand sa-ti spuna fortat ca esti in mijlocul naturii.

Am facut cativa pasi prin iarba inalta si s-au repezit spre mine cativa pescarusi jucausi. Se roteau in jurul meu reusind sa ma ameteasca. Aveam impresia ca-mi spun ceva, ca-mi explica tainele lor, tainele aripilor. Am zambit maiestuos realizand ca visez. Am intins bratele si mi-am spus cu voce soptita:  Visez… deci e posibil… stiu si pot sa zbor .

Am sarit si am cazut ca un prunc ce se ridica prima data in picoare. Am incercat din nou si m-am mentinut cateva secunde in aer. Am cazut iar, dezamagit, dar pescarusii se roteau in continuare in jurul meu, lasand sa se simta aerul umed si mirosul de alge raspandit de aripile lor imaculate. Mi-am spus atunci ca trebuie sa o fac… cel putin in visul asta din care nu vreau sa ma trezesc. Si m-am ridicat… incet… incet apoi din ce in ce mai repede si mai mult si mai repede si mai mult pana cand insula se zarea cat o plansa de desen pe care un demiurg aruncase cateva culori pline de viata, natura si miscare.

Pescarusii ma urmau si jucau un joc mirific in jurul traiectoriei mele. Am coborat pana deasupra valurilor in viteza, lasand cu picioarele inghetate o dara in mare… ce s-a topit in ecouri moi si palide. Ma simteam atat de fericit. Radeam in hohote si intindeam mainile inainte ca si cum as fi facut asta de secole.
Oare ne tragem din zburatoare? ma gandeam…
cum sa traiesti o viata intreaga si sa nu simti senzatia asta? ar insemna ca traiesti degeaba…

Am ajuns deasupra pamantului si am coborat in varful unui arbore imens. Dedesubt se zarea o poteca luminata obscur de razele de soare ce reuseau cu greu sa patrunda. Padurea deasa isi lua exact atata lumina de cat avea nevoie. Se servea cu viata… in dozele stricte prescrise de legile naturii. In colturile intunecate se mai zareau din cand in cand vietati ce se piteau la prima miscare tinandu-si probabil respiratia. Poate ca ele gandeau ca sunt o ciudatenie. Cum sa fiu om si sa apar din aer? 🙂

Am coborat lin intr-o poienita unde cateva flori reusisera sa se ridice deasupra ferigilor… erau albastre ca cerul… s-au miscat incet in curentul pe care l-am lasat aterizand…
M-am intins cu fata in sus lasand locul acela sa ma cuprinda. Sa-mi curga prin vene si brusc am simtit o limba pe ochi… era catelul care ma trezea… Si pe el il cheama natura in fiecare dimineata… 🙂 Am deschis ochii si i-am spus zambind… Nu acum Yuki… ZBOR!

Sa fiti iubiti!
Cristian Greger

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *