Daca cerul mi-ar vorbi… as gasi raspunsuri la tot ceea ce ma macina. Cum ce?

Stiti intrebarea puerila – de ce? – a oricarui copil atunci cand invata banalitatile ce-i traseaza liniile evolutiei?

Ei bine ea ramane imprimata in subconstientul nostru pentru tot restul vietii. Traim vrute si nevrute, parcurgem drumul prin hartoapele vietii cautand mereu motivele evenimentelor. Ne agatam de tot felul de lucruri pentru a suplini lipsa unor explicatii concrete pentru ce ni se intampla. Credinta in Dumnezeu, destin, karma, principii de viata. Oamenii de stiinta pot explica modul in care se petrec lucrurile dar nu si motivul concret. La nivel individual fiecare om ajunge sa-si puna intrebarea asta la fiecare rascruce de drum. Insa un raspuns concret nu vom primi niciodata. De ce asa? De ce eu? De ce acum? De ce nu am facut alta alegere? si asa mai departe… si tocmai din aceste motive tindem sa ramanem ancorati in momente pe care am fi vrut sa le schimbam sau sa facem alte alegeri, sa luam alte decizii. Asta mi-a adus aminte de o chestie scrisa de mine acum multa vreme.

Se spune deseori, de fapt suntem acuzati de-a dreptul, ca avem obiceiul sa traim in trecut. Nu poti trai in trecut pentru ca esti trecut. Acolo in spate e doar un generator de senzatii. Ceva ce construieste meticulos, bine tesut si configurat, ganduri si sperante pentru clipele ce vor veni. Viitorul se naste din trecut deci nu putem spune ca ignoram ceea ce a fost si traim prezentul pentru a trai si viitorul. Ceea ce straluceste in fiecare om este  slefuit in timp. Ca o perla. Are nevoie de timp sa devina pretuita, frumoasa si eleganta. Cat timp? Exact perioada dintre primele notiuni rationale acumulate si prezentul fiecarui individ.

Fiecare zi ne schimba. Cate putin… dar ne schimba. Fiecare carte ne schimba. Fiecare om cunoscut, fiecare ploaie, fiecare floare, fiecare idée, fiecare atingere. De fapt tot ce putem percepe ne schimba putin cate putin. Asadar suntem ce a trecut si vom fi ce a trecut in intreaga noastra viata!

Nu traim in trecut. E tampita exprimarea. Pur si simplu asa trebuie sa fie. Spunem ca am depasit anumite momente? Nu depasim nimic. Tot ce a trecut este nituit in personalitatea noastra actuala si va muri doar odata cu noi. De fapt nici atunci pentru ca ceea ce daruim locurilor si oamenilor cu care interactionam schimba si viitorul lor.

Cum va inchipuiti ca am fi daca senzatiile si firicelele acelea electrice de culoare alb-albastruie din interiorul nostru, simtite la fiecare informatie primita de creier, s-ar evapora instant la cateva clipe distanta? Am fi goi! Am fi sterpi… nu s-ar mai naste zambete atunci cand sesizam frumosul. Nu s-ar mai naste lacrimi atunci cand timpanele noastre ar vibra pe ritmurile unei melodii ce o consideram “a noastra”. Nu s-ar mai naste sprancene ridicate atunci cand ceva ni s-ar parea deplasat si nici strambaturi din nas atunci cand ceva ni se pare plictisitor. Nu s-ar mai naste fluturi in stomac cand ne-am uita in ochii persoanei iubite si nici lacrimi cand fiecare capilar din corpul nostru s-ar inunda de tristete. Am fi doar corpuri plimbarete si goale pe dinauntru. Iar daca ne gandim ca timpul este etern, intreaga noastra viata este de fapt “Trecut”!

Cand scriem o facem de fapt in trecut pentru ca tastarea sau scrasnirea unei mine pe foaia de hartie au fost gandite in trecut, chiar daca e vorba de milisecunde. Iar ceea ce ramane in textul asternut ne va schimba in alti oameni! Unii care au trait anumite evenimente ce le-au dat de gandit pentru a scrie ceva ce voi cititi acum , maine va veti aminti ce ati citit… si posibil veti transpune intr-un mod sau altul aceleasi idei in felul vostru de a fi.

Eu unul accept ca tot ceea ce sunt, voi fi si voi darui celorlalti este in acelasi timp trecut, prezent si viitor.

Nu traiesc in trecut ci sunt ceea ce sunt datorita faptului ca timpul trece…